Cicoarea albă
„Fulgerele lovesc întotdeauna piscurile, nu văile” (Proverb latin)
Într-o vreme când maşina timpului evoluase foarte mult, calculatorul preluând, din mers, gândirea creierului uman, şi când giganţii mecanic-teleghidaţi- făceau lucrări până şi de menaj, omul fiind lăsat, bietul de el, la marginea prăpastiei, flămând, dezbrăcat şi fără de nici un sprijin, când icoanele nu mai erau cinstite şi bisericile rămâneau goale, goale, omul pierzându-şi credinţa în bunul Dumnezeu, o Lampă Sfântă, necunoscută încă de ochiul profan, ardea cu foc mistuitor, parfumul său, plăcut mirositor, împrăştiindu-se în întreaga zare…Era ca luminiţa unui licurici în miez de noapte şi nimeni în întunericul acesta n-o putea zări, la ceasul acela lumea fiind adormită.
Arareori, câte vreun somnambul îi zărea apariţia discretă; însă căutând să-i afle locul, nu descoperea decât o umilă şi neînsemnată cicoare care, din pricina umbrei copacilor de la marginea lizierei, floarea, anemică era în loc de albastru senin, albă, albă, precum spuma laptelui. Aceste flori le culegeau bătrânii satului pentru ceaiuri şi oblojeli, diferite leacuri cu care se însănătoşeau de bube sau răceli ori pentru buna funcţionare a rinichiului. Fetele foloseau fiertură din floare de cicoare în amestec cu busuioc şi petale de trandafir, fiertură în care-şi scăldau trupul feciorelnic după care aruncau apa la rădăcina unui copac tânăr să se mărite degrabă şi cu un fecior tânăr şi chipeş. Puţin însă ştiau că floarea albă de cicoare şi încă alte trei rădăcini de floare în amestec cu frunzele fragede de trifoi roşu, dădeau o licoare cu care li se dezlegau ochii celor nevăzători, având a cunoaşte după aceea obârşia tuturor lucrurilor, închise celorlalţi privitori. Poate că de aceea nici nu prea vorbeau oamenii despre însemnătatea ei. Cât despre cei care ştiau, o numeau Lampa Sfântă dar se cutremurau doar să o atingă deoarece floarea acesteia, de nu erai plin de curăţie, pe loc te ucidea…Frumoasă pe dinafară, otrăvitoare pe dinăuntru…Aceasta dacă leacul nu-i era folosit în scopuri paşnice…
Aşa se face că tot nefiind culeasă, se înmulţise tăcută şi neştiută de nimeni cum se înmulţiră totodată şi răutăţile de pe pământ. Acum cibernetica şi informatica culegea flori de pe internet; unele virusate altele mai puţin, florile acestea aduceau în biata lor casă singurătate şi boală sufletului. Viruşii, prietenii din umbră ai ştiinţei, nu întotdeauna aduceau bucuria necesară…Iar copiii, în loc să admire peisajele din natură şi să culeagă flori sau să asculte ciripitul păsărelilor, le ucideau cu o sete nebună, un instinct primar dezvoltându-li-se în suflet de la filmele vizionate pe calculator, locul visării şi al sensibilului în faţa frumosului luându-l ferocitatea, setea de răzbunare şi mai ales, lupta pentru supremaţie…
Într-o zi, înainte de primul îngheţ al toamnei, un fulger venit de niciunde, lovi cu putere tulpina unui stejar plin cu ghindă; în anul acela făcuse copacul fructe cum nu mai făcuse de multă vreme. Căzută la pământ, din coroana sa cursese lacrimi de durere, o sevă cleioasă, roşietică, ce formă la rădăcină o inimă; în mijlocul acesteia, peste câteva luni răsări o mlădiţă tânără şi viguroasă, un pui de stejar vânjos, cu rădăcină adâncă…
Oamenii se mirau cum de putu să răsară din cenuşa vechiului copac această mlădiţă dar, cu puterea Celui de sus nu te poţi pune. Şi apoi natura are atâtea taine că mă mir cum le poate ţine în braţele sale pe toate.
Crescu Stejărelul mai mult în singurătate. Hrănindu-se cu cele primite de la bătrâna rădăcină a copacului şi alinându-i nopţile albe frumuseţea lunii şi leagănul vântului care-i cânta mereu o melodie prin care-i spunea să-şi plece braţele înspre răsăritul pământului, să culeagă de la marginea oazei petalele unei cicori albe, cu care apoi, să-şi spele ochii înainte de cel de-al treilea cântat al cocoşului. Atunci va afla lucruri noi despre rădăcinile familiei sale şi va putea îmbuna lumea întorcând-o cu faţa spre frumuseţile naturii, acolo de unde se naşte de fapt ştiinţa.
Cenuşa de la rădăcina copacului însă îi acoperea ochii Stejărel neputând zări prea departe florile din jurul său. Şi se trezea cu visul în care, noapte de noapte îi apărea cicoarea albă legănându-se în cântecul licuricilor şi adierea vântului…
Aceasta până într-o zi când se încumetă să-l întrebe pe Stăpânul Vânturilor ce-i şi cum şi de ce îi apare în valsul unduitor al fiului Vânt, această floare albă de cicoare..
-Este Lampa Sfântă a codrului, îi spuse Stăpânul Vânturilor. Popular, oamenii o numesc Cicoarea Albă, căci suratele ei, toate, sunt albastre ca limpezimea cerului, ziua. Mezina, datorită unui foc celest a ars şi din cenuşa ei a răsărit mlădiţa gingaşă despre care-ţi vorbeşte fiul meu, floarea ei, rămânând, din păcate albă. Celelalte surate, diferită fiind, nu o mai primesc în mijlocul lor şi, după cum vezi, singură, singurică îşi duce veacul pe acest pământ. O afli în mijlocul oazei, la întretăiere de drumuri, pe o potecă lăturalnică, fără ca nimeni să se gândească la ea. Nimeni nu-i toarnă o cană cu apă la firava ei tulpină, nimeni nu-i mângâie frumuseţea şi gingăşia…Nimeni, nici chiar celelalte flori, nu ştiu însă că parfumul acesteia în amestec cu altă floare, luminează ochii…
Aşa a cunoscut-o fiul meu, Vântul de Răsărit ca şi povestea ei tristă. El al spus-o apoi celorlalţi fraţi ai săi, Vântul de Miazăzi, Miazănoapte şi Vântul de Apus şi, la rându-le îl transmit mai departe dar nimeni nu pricepe să-l desluşească. Cântul auzit de tine, Stejărel, este o minune că l-ai înţeles, omului nefiindu-i dat oricum să-l cunoască…, este povestea pe care şi-au spus-o fiii mei, unii altora. Pesemne că Stăpânul mărilor şi oceanelor şi a întregii naturi are anume plan cu tine…
-…şi, zise Stejărel, la ce-mi este mie necesară această licoare? Apoi, de ce s-o culeg eu şi nu altcineva…?!
– Pentru că numai tu, Stejărel te-ai născut dintr-un foc asemenea florii acesteia şi, cenuşa voastră are multe a spune despre strămoşii acestei vetre pe care oamenii zilelor noastre le-au cam uitat…Şi lucrurile trebuie să vină la normal tot prin oameni, din mijlocul naturii aşadar, nu prin mecanisme tehnice computerizate. Lucru acesta este lesne de înţeles numai după ce vei sorbi din licoare…
făcu nevăzut, flăcăul rămânând cu întrebarea pe buze.
***
Trecură câţiva ani de atunci şi Stejărel deveni un flăcău frumos şi voinic cum nu se mai aflau prin acele locuri. Venindu-i sorocul însurătorii îşi găsi o floare frumoasă, cu ochii albaştri ca seninul cerului după o ploaie scurtă de vară şi pletele de aur cum erau spicele de grâu trecute de copt. Şi făcu nuntă mare flăcăul, naşi fiindu-le doi principi din apropiere care, încă de la botez se prinseră să-i fie martor şi părinte spiritual în faţa Sfântului Altar, căci tare drag le mai era…Gurile rele spun că şi mireasa era rug îndepărtat din viţa princiară, dar numai Stăpânul Munţilor cunoştea această taină…
Înflori în grădina tinerei familii pe rând două vlăstare, doi bujorei, unul mai frumos decât altul, tihna, liniştea şi binele uitând să mai plece…
Într-o noapte cu lună plină însă, Stejărel se trezi din somn ca muşcat de şarpe; se sperie şi soţia sa şi încercă să-l liniştească. Ba, mai mult, îl trimise la înţeleptul satului, sfinţia-sa, părintele, să-i facă moliftă de deochi şi să-i citească din Psaltire. Cine ştie, poate-i turnase vreo codană apă neîncepută pe urme sau cu făcătură de dragoste ori vrajă de văduvă tânără închegase ploile dinainte de apusul soarelui, că prea se stingea bietul de el şi nimeni nu pricepea ce-i şi cum…?
Ba, mai mult gălbejeala pielii şi mersul împleticit făceau să-i numeri zilele, parcă din ce în ce mai puţine…
Merse bietul om, palid ca oglinda lunii în apa limpede de la miezul nopţii la Bătrânul din Cetate şi-i spuse ce-i şi cum. Iar bătrânul preot, clătinând din cap, oftă de câteva ori după care îi spuse:
-Stejărel, băiatul tatei, pesemne ţi-e scris de la Stăpânul Codrului, al Munţilor, al Văilor, al Apelor şi Câmpiilor, ca şi a întregii naturi să culegi seminţele acestei flori pe care să le sădeşti în grădina ta şi de care să ai grijă ca de lumina ochilor din cap; căci îţi spun fiul meu, cine se atinge de această floare atrage asupra întregii cetăţi cele patru vânturi şi stihiile şi mare prăpăd are să fie…
Cât despre cântul pe care-l tot auzi, nu-i vis de noapte şi nici farmece de văduvă tânără Stejărel. Este un dat al lucrurilor, natura fiind bolnavă din cauza excesului de informaţie, a tehnologiei avansate la care s-a ajuns, ştiinţa ultramodernă fiind de multe ori nocivă creierului uman. Această ştiinţă rău întrebuinţată duce la poluarea naturii şi mentalului. Prin microcipuri implementate voit, omul a devenit un mecanism automat, un gânditor teleghidat care nu mai luptă pentru supravieţuire prin mijloace paşnice ci prin violenţă…
-Răni adânci, dragule, ce se vor redresa numai cu licoarea acestei flori despre care ai mai auzit în tinereţile tale…
-Aşadar, trebuie să plec în căutarea acestei flori albe de cicoare…?! Şi familia mea? Şi copiii mei?
– Vei pleca în acest pelerinaj cu tot cu familie. Floarea, după un an de căutări, îţi va ieşi singură în cale. Nu să te ademenească însă. Ea ştie de ce-ai venit şi nu se va opune culegerii… După ce-o vei semăna în noua grădină, timp de şase ani trebuie s-o uzi neîncetat; apoi, va odrăsli. Sămânţa acestei flori trebuie amestecată cu floarea trifoiului roşu, fiertura celor trei rădăcini şi cu licoarea obţinută vei stropi pământul. Din acest nou pământ va răsări noua sămânţă, curată, sensibilă, sămânţă care va mântui pământul.
***
Mult se frământă omul nostru neştiind încotro s-apuce. Văzându-l din ce în ce mai dus pe gânduri, nevastă-sa îi spuse:
– …dacă trebuie să lăsăm totul şi să plecăm, vom merge fără să întoarcem privirea înapoi. Stăpânul tuturor lucrurilor ne va ajuta să facem altele. Numai să te vad iarăşi ca înainte!…
Plecară, aşadar, tuspatru la drum. Şi străbătură Stejărel cu nevasta şi cei doi fecioraşi, cale lungă, necunoscută, să găsească floarea albă de cicoare pe care, nedesţelenind-o, s-o planteze în a sa grădină. Uşor lucru de spus dar de greu de înfăptuit.
Nu vă vorbesc despre ispitele ivite în cale, pentru că nu aţi crede în povestea pe care v-o spun. Atâta doar că după un amar de zile şi nopţi de neodihnă şi călătorie, patruzeci la număr, într-o seară senină, cu lună plină, Stejărel zări pe seninul cerului o cruce mare, mare pe cer, cu o coroană de stele deasupra.
Cine s-ar fi încumetat, în plină noapte, să citească semnele pe cer, mai ales că noaptea cu lună plină este bântuită de stihii şi ciuma ielelor, Lilith, spaima nevestelor tinere care-şi pot pierde bărbaţii, să umble somnambuli şi ducă-se pe pustie vraja acestei hetaire…
Bărbatul se înfioră la început. Amintindu-şi apoi de sfaturile bătrânului înţelept din cetate, îşi îndreptă paşii tot spre Răsăritul Crucii de pe cer, în speranţa că numai aceasta îi va descoperi comoara ascunsă ochiului obişnuit, adică floarea albă de cicoare. Călătoria aceasta lungă îi albise perciunii părului şi fruntea, ca o carte deschisă, lăsa să i se citească apăsarea gândurilor din ultima vreme…
„-De ce tocmai el trebuia să parcurgă acest nesfârşit pelerinaj şi, mai ales, de ce el trebuia să salveze cetatea de la înec, cum altădată Sodoma şi Gomora de la foc…?”
Şi tot mergând şi tot cugetând în sinea lui, nu mică îi fu mirarea când în faţa ochilor îi apăru o oază, parcă răsărită din pământ, unde florile- de toate culorile te îmbătau cu mireasma parfumului lor şi pomii, pitici şi plini de roadă, aveau crengile plecate la pământ, să le culegi şi să-ţi ostoieşti foamea şi setea. Mai spre stânga, un pârâiaş traversa locul acela fermecat, de o parte şi alta malurile fiind pline cu ciuperci numai bune de cules, să-ţi înzdrăveneşti oboseala trupului.
În limpezimea apei Stejărel zări mulţime de pietricele albe, albastre, roşii- de toate culorile, de unde omul culese cât să-şi umple buzunarele, pentru ca în lungul său pelerinaj să facă schimb în locul hranei zilnice. După ce mâncară, osteniţi fiind de lungimea drumului, se aşezară la umbra unui copac bătrân, să-şi odihnească ciolanele. Mai aveau multă vreme de mers…
Nu ştiu câtă vreme dormi Stejărel dar când se trezi, în faţa ochilor săi zări printre alte flori neînsemnata floare albă de cicoare; deşi aproape de celelalte, un pic mai în urmă, de o fineţe şi alură deosebite, floarea îşi avea îndreptată corola spre răsărit de parcă privea într-un punct fix, parcă ascultând o de o voce interioară, parcă stăpânind universul cu privirea. Şi aşa era, căci nu după multă vreme îşi întoarse coroana spre călătorul nostru, făcându-i un semn discret…
Era o floare vorbitoare.
Cum toată familia mai dormea încă, Stejărel se apropie cu sfială de floare, o privi îndelung după care săpă cu grijă la rădăcina ei şi, udând-o, încercă s-o culeagă pentru a o ascunde în desaga sa. Rezistenţa rădăcinii însă îi aminti de cele spuse de părintele celor patru vânturi şi, regretând cele făcute, cu grijă adună pământul mărunţit udând acum floarea la rădăcină cu propriile lacrimi. Bătători apoi pământul la loc, aşa fel, să nu se vestejească la lumina puternică a razelor soarelui.
Crezuse pentru început că avea să se întoarcă acasă cu familia şi cu floarea, s-o răsădească în grădină! Nu mică îi fuse mirarea când observă că lucrurile nu mergeau tocmai aşa cum gândise…
Nu ştia însă că în această oază avea să-şi ducă veacul vreme şase ani. Abia în al şaptelea an înflorea Cicoarea Albă şi sămânţa acesteia trebuia culeasă, pe rouă, înainte de răsăritul soarelui, să nu i se scuture sămânţa… Şi, mai ales, Cicoarea Albă nu trebuia să fie dezrădăcinată… Pentru că oaza aceasta, prin farmecul şi liniştea ei fermeca până şi cea mai aprigă fire…Şi nimeni nu ştia prin ce taină anume firea omului se transforma aşa, deodată…
Aşa se face că Stejărel, în loc să culeagă floarea de cicoare, în fiece noapte cu lună plină ieşea uşor din casă şi, cu propriile lacrimi stropea pământul din juru-i, să răsară seminţele semănate în pământul nou, din aceeaşi oază, floare ce avea să mântuiască pământul…
Şi floarea începu a creşte şi a îmboboci…
Apoi înfloriră o sumedenie de flori albe, albe ca lacrima Maicii Domnului, după care, scuturându-se, sămânţa prinse a creşte şi a se coace… Abia atunci Stejărel culese şapte flori cu sămânţa coaptă, coaptă, nescuturată însă, şi le ascunse într-un buzunar numai de el ştiut, hotărând, în sfârşit să revină acasă, să îmbălsămeze satul cu mireasma discretă a acestei flori, semănată înainte de apusul soarelui, s-o primenească roua dimineţii şi s-o binecuvânteze Stăpânul tuturor lucrurilor.
Nu-i fusese uşor să se desprindă de liniştea aflată pe aceste meleaguri dar, o voce binecunoscută- cea a Vântului de la Răsărit, îi spuse într-o noapte să-şi grăbească întoarcerea, căci sămânţa trifoiului roşu este coaptă şi, cum este plăcută la gust, să nu o ia toată fraţii ceilalţi ai săi, Vântul de la Apus, Vântul de Miazănoapte şi Vântul Musonic. Atunci Stejărel avea să mai aştepte încă şapte ani buni în oaza de unde tocmai culese seminţele de cicoare albă…
Apoi, îi mai spuse vechiul său prieten, Vântul, trebuie făcut amestecul cu fiertura celor trei rădăcini necunoscute încă, după care să stropească pământul, proaspăt desţelenit. Cum toamna fraţii lui poartă gândurile întregii naturi, avea să ducă şi stropii de rouă şi firele din pământul desţelenit în toate cele patru colţuri ale lumii, seminţele binelui să se împânzească, să răsară şi să se înmulţească însutit…Numai aşa, binele avea să se întoarcă în lume, oamenii, fiind luminaţi acum şi ştiind ce să aleagă între bine şi rău. Stăpânul întregii naturi văzând schimbarea din sufletele oamenilor, îi va binecuvânta iarăşi cu înţelepciune şi pământul iarăşi va rodi, saturând şi bogat şi sărac, şi om şi animal, natura întreagă fiind în armonie…
Nici nu bănuia Stejărel că o infimă sămânţă din floarea de cicoare, prin adierea vântului, fusese înghiţită de el însuşi. De atunci rămase cu o dulce nostalgie după locurile unde petrecuse aproape şapte ani şi unde aflase atâta linişte sufletească…Mai ales, un dor nedesluşit după parfumul discret al gingaşei flori pe care nimeni până atunci nu o luase în seamă…
Eu nu l-am mai întâlnit pe Stejărel de atunci dar, am văzut cu ochii mei frumuseţile naturii, păsările ce cântau pe ramurile copacilor şi se scăldau în colbul de aur din care răsăreau firele de iarbă şi de flori, pomii, încărcaţi cu fructe, ce an de an îşi lăsau ofranda la îndemâna celui însetat şi flămând şi, mai ales lanurile -negru de verzi, de porumb, de unde oamenii culegeau boabele galbene ca mierea sălbatecă. Nu în ultimul rând cele de grâu. Cât vedeai cu ochii, lanurile cu boabele spicului în lapte, dulci şi hrănitoare ca mierea cuvântului Maicii Domnului care se jertfise pentru noi cu două mii de ani în urmă, se întreceau cu strălucirea soarelui; legănându-le în pas de dans, molcomele adieri ale vântului usca boabele în spic, ascunzându-le dulceaţa…
Şi tot de atunci, oamenilor le rămase vie în memorie imaginea lui Stejărel, flăcăul născut din cenuşa stejarului trăsnit, legenda acestuia fiind vie încă în memoria locuitorilor…
Ş-am încălecat pe-o şa, lăsând povestea s-o continue alt fiu de stejar…, lumea să nu adoarmă ascultându-mă, să se ardă bunătate de turtă pe plită, măruntaiele rămânând doar cu un nepotolit ghiorţăit….
De Olariu Elena, Raducaneni