Așteptarea mea într-o iarnă a noastră

Alb. Infinit de alb. Hai să ne ascundem. În el și de el. Ninge încet și ne acoperă trupurile și nu doar trupurile, ne acoperă și gândurile și ne îngheață sufletul. Îngheață clipa asta, să simțim fiorii ăștia până în măduva oaselor, atât cât va dura iarna noastră. Ninge peste tine și ninge peste mine și peste noi. Știu și eu, știi și tu că iarna noastră va muri brutal de mâna primăverii, dar orice fulg moare odată izbit de valurile oceanului. Însă este acesta vreun motiv să nu ne bucurăm de spectacolul lui? Ne ascundem de alb să nu-l topim cu respirația prea caldă, dar uneori, de prea multe ori, lacrimile se adună precum mărgele pe gene. Anticiparea viitorului nemilos, ne aruncă și ne pierde, și cad lacrimi și topesc albul nostru, și curg amintiri de pe noi și-l pătează și-l omagiază. Iar apoi ne regăsim sub sabia lui Damocles, de prea multe ori. Iar apoi îl luăm de mână pe Dante ce ne conduce într-un purgatoriu de suferințe și dureri. Îl strigăm nebuni pe Mefisto să ne mai dea o viață să mai putem fi împreună. Nu vreau nici eu, nici tu să sfârșim precum Tristan și Isolda. Ne plimbăm prin istorie și amintiri și cearcefuri albe arse și ne plângem soarta.

Voltaire ne striga în disperare: “Cândva totul va fi bine, iată speranța; acum totul este bine, iată iluzia!” Și noi trăim o iluzie pentru că nu ne putem bucura de “acum” atunci când speranța noastră a murit demult. Simt că ne conducem reciproc spre moartea noastră. O să-ngropăm povestea sub zăpadă. Vom fi atât de înfrigurați încât vom zace împreunați și livizi până atunci când nu vom mai fi. Și vom spera că poate soarele n-o va găsi. Dar oare să ne amăgim? Poate vom mai trăi o iarnă, de ne va fi dat să ne-ntâlnim. Oricum, în atâta alb, e greu să te pierd. Poate iarna următoare va fi iarna noastră eternă. Dacă reușim să n-o topim. Nu contează legile naturii, putem să ne înțelegem cu primăvara. Simt fiori de gheață ce-mi încătușează inima învinețită. Îmi strâng buzele într-o rugăciune mută către noi. Sper să nu dispari complet. Știu c-o să-mi fie dor… Știu c-o să te caut în fiecare colțișor al vieții și am să te simt în fiecare bătaie de vânt. Știu că eu voi fi Alfa și tu vei fi Omega, iar între noi timp și litere. Mă pierd și mă regăsesc în noi și-n ceea ce-mi oferă mintea. Amintiri pe tavă și sentimente condimentate de tine. E atât de alb. Mă orbește. Mă ninge. Mă persiflează. Mă admonestează. Mă îngheață.

Ție ți-e frig? Ne vedem la răscrucea frământărilor? O ultimă întâlnire. Vreau să-ți întâlnesc privirea doar ca să pot închide ochii mai apoi. Vreau să-ți simt răsuflarea doar ca să pot să-mi țin respirația mai târziu. Vreau ca tu să te apropii, dar să nu ajungi vreodată. Vreau să te aștept pentru totdeauna, să mă prefac într-o clepsidră cu eterne clipe, să mă macin continuu, într-o așteptare veșnică. Asta mă va ține în viață atunci când albul mă învăluie și mă îngheață. Așteptarea ta e magia mea într-o iarnă a noastră ce se îndreaptă spre sfârșit.

De Delia Gligor

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)