Cel mai matern Crăciun

Închid ochii.

Clipa e ninsă, de ani sau poate de omăt, vraja suflului cald, ce îngheaţă în văzduh ca o amintire, îmi insuflă senzaţii răscolitoare… Prin cristalul fragil al unui fulg de nea, mă zăresc pe mine, într-un alt an… de un alt Crăciun.

Strada era pustie, de un alb deşertic… Felinarele sclipeau în noapte, revărsând o lumină izvorâtă, parcă, din neant. Prin zăpada amorţită ne plimbam eu şi mama.

În candoarea vieţii de copil, mama este cântecul dulce pe care îl fredonezi involuntar. Sau poate că este un colind angelic ce pluteşte în aroma cozonacilor, în mirosul proaspăt de brad. Nu cred că există odraslă, pentru care mama să însemne mai puţin. Poate mai mult, da.

Un chip ce a născut iubire, păr negru de abanos ce rivaliza cu albul zăpezii ca într-un joc de şah, zâmbet ce înflorea ca un crin şi o privire de smarald în eternitatea căreia găseam mai mult decât blândeţe… Aşa era mama, părea pogorâtă din cerul pur al picturilor italieneşti, ca un înger cu aripile strânse.

Şi, în tăcerea unui oraş îngheţat, eu şi ea mergeam cu paşi vioi. Ea tot încerca să mă convingă că Moş Crăciun e mai mult decât un mit sau decât un bătrân haios îmbrăcat cu haină roşie. Ea îmi spunea că Moş Crăciun e un spirit, care se ascunde înăuntrul fiecăruia dintre noi, ca să împrăştie bunătate, curaj şi iubire. Iar eu, ca un copil ce se credea matur, ripostam, spunându-i ferm că Moş Crăciun nu există, că e doar o joacă.

Mergeam, aşadar, către bunica. Ne aştepta cu nerăbdare… Da, mergeam la bunica, deşi calendarul arăta 25 decembrie şi, poate că s-ar fi cuvenit să stăm acasă, noi ne îndreptam către buna, fiindcă era singură… Şi nicio singurătate nu-i mai aspră decât aceea pe care trebuie să o înduri în zilele unei sărbători în care singurătatea trebuie să se stingă. Căci, ei bine, Crăciunul este sărbătoarea care topeşte, cu căldura lui, singurătatea glacială.

Ca într-un miraj, în care până atunci dragostea şi magia se contopiseră ca într-o odă a nemuririi, de undeva, din mrejele pietrificate ale răului, a răsărit un om… O fiară! Un zgomot a fost de ajuns, un zgomot ce a fărâmiţat liniştea şi, odată cu ea, a fărâmiţat şi inima mea… În clipa următoare, luciri roşii se ţeseau morbid printre reflexiile diamantine ale zăpezii… M-am prăbuşit aproape fără suflare la pământ, iar lângă mine, mama călătorea, probabil, într-o lume mai bună… Deja călătorea, căci din vitalitatea de altădată nu rămăsese decât un trup vineţiu şi rece. Parcă şi luna era părtaşă tragediei mele, fiindcă a început să îşi tremure lacrimile de lapte peste noi… Peste mine şi mama…

Doar după un sfert de ceas, într-un colţ gol al sufletului, mi-am găsit, în sfârşit, puterea de a telefona oamenilor legii şi, mai apoi, bunicii. Incidentul izbitor m-a marcat, iar pierderea pe care am avut-o a coincis cu pierderea copilăriei, a inocenţei din mine, a farmecului pe care îl numeam „mama”.

Astăzi, după un deceniu, încă îl mai caut pe monstrul negru cu armă de foc ce mi-a răpit femeia pe care o idolatrizam… Mi-a răpit o parte din mine însămi, căci în sfânta noapte de Crăciun a acelui an cumplit, o parte s-a desprins din mine aşa cum un fulg de omăt se desprinde din cer.

Nu vreau decât să o regăsesc, dincolo de hotarele acestui univers de ceară, să o strâng din nou în braţe şi să-i spun că o iubesc… Căci am avut timp, dar n-am făcut-o aşa des… Ce copil preţuieşte fiecare moment pentru a le arăta părinţilor cât îi iubeşte? Ce copil?! Probabil copilul ce a mai rămas în mine… Da, cu siguranţă copilul ce a mai rămas în mine asta ar face acum.

Înalţ o rugăciune fierbinte către Cer. De Crăciun se spune că se înfăptuiesc minuni. Aş vrea doar să iau o pană de porumbel şi să o prefac într-o pereche divină de aripi, ca apoi să zbor, ca într-o smântânire a laptelui, până la mama. Aş vrea să descreţesc frunţile mult prea inerte ale oamenilor şi să îi fac să vadă grandoarea speranţei, căci şi eu încerc să o văd. Şi sper şi sper şi sper, ca într-un continuu lanţ al himerei. Poate speranţa să învie un om? Poate să mă învie pe mine? Căci eu doar exist, fiindcă nu mai pot să trăiesc de zece ani… Doar exist ca să pot şopti că n-am pierit.

Şi într-un murmur de arhangheli, într-un plânset de prunci, o rază a binefacerii îmi străbate faţa, iar un alb mai orbitor decât al zăpezii îmi coase aripi de ceară… Simt cum trupu-mi sfidează efectul gravitaţiei, căci miracolele sunt mai presus de ştiinţă, sunt mai presus de artă. Acum pot să zbor! Pot să zbor către mama! Glasul său îmi trezeşte senzaţii mirifice, mâna ei de alabastru vrea să se apropie de mâna mea, iar ochii-i de jad pătrund desluşirile suferinţelor mele. E acolo şi pot să zbor către ea!  Pot să zbor către mama cu credinţa că Moş Crăciun există. Şi…

Deschid ochii.

De Deliu Victoria Maria

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 2 votes)
Cel mai matern Crăciun, 5.5 out of 10 based on 2 ratings