Începuse să ningă târziu în acea seară de 25 Decembrie. Străzile erau mai pline cu zăpadă ca niciodată, fulgii cădeau nemiloși din cer iar atmosfera geroasă nu lăsa pe nimeni să iasă din casă. Era doar 6 seara iar totul devenise asemenea unui glob de cristal înghețat, când de pe o strada lăturalnică se auzi plânsul unui câine.

           Mi-e frig se gândea el cu disperare, nu am mâncat nimic și niciodată nu o să pot să îmi găsesc o casa pentru că arăt și miros urât. Nu e vina mea că am ajuns așa, nu sunt al nimănui dar vreau sa fiu…oare nu mă aude nimeni? Și frigul care amorțea totul încet-încet îl făcea sa fuga de acolo-colo să poate să supraviețuiască nopții.

           Vreau să aud o ușa că se deschide, vreau să pot să mă încălzesc măcar puțin și apoi am să plec…nu deranjez pe nimeni , nu cer de mâncare…te rog nu mă auzi? Străine cu suflet bun deschide-ți ușa în noaptea asta și pentru mine.

             Cu toate rugămințile lui, nici o ușa nu se deschise. Până la urma se așeza pe un preș înghețat și fără voce sau speranță adormii acolo. Simțea că în timpul nopții nu o să supraviețuiască, că sângele odată turbulent ce ii alerga prin vene acum se chinuia să circule, simțea că blana lui cea moale acuma era aspră și plină de țurțuri, simțea că nu mai poate mișca lăbuțele și nici ochii nu i-ar mai putea deschide chiar dacă ar vrea.

             Atât mi-a fost? se întrebă el speriat. Mă gândeam că dacă m-am născut o sa pot sa fiu ceva mai mult decât un biet câine abandonat și care a înghețat de frig. Speram să aud sau să văd ceva care m-ar putea salva, dar dacă așa trebuie să fie nu mă mai zbat. Am făcut totul și acuma sunt gata să plec.

            Noaptea era nemiloasă, zăpada nu mai contenea să cada iar străzile pline de nămeți imenși îngreunau circulația. Oamenii se grăbeau să ajungă în căldura căminelor lor, lângă familie și brazii frumoși împodobiți. Vroiau să pună masa, să râdă și să simtă spiritul Crăciunului alături de oamenii dragi lor. Să împartă bucurie prin niște cadouri și să își vadă copii cu ochii sclipind de bucurie . Nimeni nu întorcea capul să ajute , nimeni nu întindea o mana să sprijine un bătrân care traversa cu greu strada pentru ca nu vedea bine, nimeni nu dona bani pentru neajutorați, nimeni nu mai știa ce înseamnă să dăruiești..magia Crăciunului dispăruse.

                 Lance deschise ochii și își spuse: dacă am plecat din lumea mea și am ajuns într-un loc mai bun, acesta cu siguranța este un paradis.

     Peste tot se simțea miros de brad și portocale, casa era împodobită și cadourile erau încă nedeschise. Dar Lance nu putea vedea pe nimeni.

       Sunt singur, dar casa aceasta pare a fi locuită. Încă îmi este foame, dar mă simt mult mai bine. Încă miros urat, dar nu mă mai simt la fel de urât. Oare unde sunt?

     În jurul sau, Lance, putea vedea doar ornamente de Crăciun, portocale puse în diferite boluri, cărți pe fiecare măsuță și un televizor ponosit care încerca să difuzeze încă știrile. Se pare că ninsoarea și viscolul se opriseră, dar gerul încă își făcea simțită prezența. Din căsuța cu bunătăți, Lance însă nu îți mai făcea griji pentru frigul de afara, era acum la adăpost iar teama de a nu mai supraviețui părea o amintire îndepărtată. Rămăsese însă urma zilelor în care nu mâncase nimic și nu putuse să bea apa decât din niște băltoace înghețate și pline de mizerie. Un zgomot puternic provenit chiar din stomacul lui îl readuse astfel la realitate: Mi-e foame !

       Începu să pășească timid pe covorul roșu plin de fulgi de zăpada albi și albaștri, țesuți cu grijă și măiestrie. La început îi fuse frica să părăsească încăperea, nu auzea pe nimeni iar perspectiva unei idei ca ajunsese cumva în Rai iar Raiul părea așa uman și familiar nu era prea încurajatoare , nici plauzibilă. Totuși își făcu curaj și când ajunse in holul lung al casei se mai uita o data in jur și își dădu seama că în următoarea încăpere din fața lui se afla bucătăria. Străbătu holul în viteză și într-o clipă putu să miroasă aroma de neconfundat a cozonacilor și fripturii clasice de Crăciun. Putea distinge mirosul vag de vin roșu în care fusese pusa carnea la marinat, putea distinge clar aroma de piper și boia ce ii fuseseră adăugate ulterior cărnii și putea să simtă practic gustul fraged de friptură. Toate aromele acelea îl făcură să realizeze și mai tare cât de flămând era . Se arunca aproape cu brutalitate pe scaunul din bucătărie ca sa poate fi mai aproape de tava cu friptura și când o văzu în fața ochilor lua una rapid și o șterse înapoi în camera de unde plecase.

         Se ghemui lângă un fotoliu verde și începu să mănânce cu poftă. Termină friptura mult mai repede decât își imaginase și cum foamea încă nu îi dădea pace, mai fugii de câteva ori în bucătărie pentru alte bucăți de friptură care le înfulecă la fel de repede. Când în sfârșit termina de pe scările de lemn care duceau la etajul unu al casei se auziră niște pași. Lance se gândi îngrozit că dacă proprietarul va vedea lipsa fripturii o să ajungă iar în stradă așa că se chirci lângă fotoliu și începu să plângă. Închise ochii și se rugă să nu ajungă iar pe străzi flămând și neîngrijit. La un moment dat însă simți o mână cum îi perie blănița cafenie și temător deschise ochii. Văzu în fata lui cea mai frumoasă fetiță, îmbrăcată într-o rochie albă care nu îl alunga ci îl pupa și îl mângâia și îi spunea ca de acum încolo o sa aibă ea grija de el, iar Lance simți că și-a găsit scopul în viață . Magia Crăciunului îi păstrase speranța vie și i-a arătat că mai există și miracole.

 De Diana Florina