N-ai echilibru pe umerii mei însângeraţi
cu frică de oameni

ai ştiut vreodată un fir de iarbă
să construiască poduri între cer şi pământ
să nu pot ridica urma tatălui
şi moartea mamei să murmure cântece de leagăn

încă lumina n-a trecut de piatră

cum nici îngerii nu ştiu de ce se numesc oameni
aşa nici poeţii nu ştiu de ce se numesc îngeri

sunt sedus de această religie care promite nimic
şi pot plânge zâmbi muri fără să cer voie

de-aş crea măcar o poezie nimeni nu-mi va spune
când va veni moartea
până atunci am să exist cât trebuie

De Sude Emil