Scrisoarea

“Să  nu-mi  dai  deoparte  cuvintele,  să  nu  le  împrăştii  cu  latul  palmei  ca  pe  nişte  firimituri  rămase  pe  masa  festinului  tău.  Ele  doar  se  aliniază  ascultătoare,   aşa  cum  le poruncesc  gândurile  mele  şi,  te  rog,  ai  grijă  să  nu  le  învălmăşeşti  că  mult  mi-a  trebuit  să  le  desluşesc…  o  viaţă  de om .

Ştiu,  ai  să  zâmbeşti  subţire,  din  colţul  buzelor:  ia  uite şi  la  ăsta,  iar  întrebări  despre  viaţă !   Te  dezamăgesc,  nu  despre  viaţă…

M-am  trezit  buimac,  cu  genele  grele  de  atâtea  vise  urâte,  cu  mâinile  atârnând  de-a  lungul  sufletului  schilodit  de  neputinţă.  M-am  trezit  doar  pentru  că  dimineaţa  urla  din  toţi  rărunchii  la  fereastra  mea,  cerându-şi  drepturile   şi   invocând  amendamente  la  legi  şi  ordonanţe  doar  de  ea  ştiute.  Nu  catadicsesc  să  o  salut,  nu  mă  interesează  prezenţa  ei,  doar  că  nu  pot  dormi  în  hărmălaie.  Ciudat…  de  parcă  aş  dormi  defel…

Statuile  dorm?  Visează?  Se  îngheboşează  în  gerul  iernii  sau  tânjesc  după  răcoare  în fierbinţeala  verilor?!

Se  spune  că  noi,   oamenii,  suntem    Creaţia.   Supremă.  Că  defectele  şi  calităţile  sunt,  de  fapt,  o  expresie  a  absolutului,  suma  vieţii  şi  a  morţii  împărţită  fiecăruia.  În  cele  mai  multe  cazuri,  îţi  dă  rezultatul  cu  rest.  Restul  rămâne,  o  ia la  vale  ca  un  bulgăre  de  zăpadă,  creşte,  creşte,  devine  iar  o  expresie,  se  împarte  iar,  rămâne  rest…

Şi  dacă  eu  nu  vreau?  Nu  mă  interesează  viaţa,  moartea  e  mai  incitantă,  maniacă  şi  secretoasă.  Viaţa  e  la  fel,  dar  moartea,  moartea  se  răsuceşte  ca  şarpele,  ustură  ca  focul  şi  nu  trece  niciodată.  Şi  nici  nu  îmbătrâneşte.

Cititorule,  să  nu-mi  dai  deoparte  cuvintele…  Te  va  durea  mai  tare!”

Fata  împături  cu  grijă   scrisoarea  zdrenţuită.  O  aşeză  în  cutiuţa  ei  de  lemn,  lustruită  de  timp  şi  de  atingeri.  O  păstra  cu  sfinţenie şi  o  citea  la  fiecare  răspântie  a  vieţii  –  aşa   făcuse  mama.  O  citise şi  în  suferinţa  crâncenă  care  i-a  curmat  viaţa  şi i-o  încredinţase  tremurând,  fără  să  spună  niciun  cuvânt.

Demult,  un  bărbat  frumos,  cu  vorba  dulce  ca  picurii  de  miere  şi  cântec  duios  ca  şoapta  izvorului  la  urechea  fetelor  însetate,  găsi  astâmpăr  dorurilor  şi  păcatelor    sale  într-o  mănăstire  mică,  uitată  de  lume  pe-o  culme  de  munte.  Nu  spuse  nimic  nimănui,  tăcerea  legată  prin  jurământ  pecetluindu-i  şi    locul  de  odihnă.  Pe  masa  din  chilie  au  găsit  scrisoarea.  S-au  minunat,  s-au  întrebat,  dar  nimeni  nu  a  mişcat-o  din  loc.  După  ani  de  căutări,  la  mănăstire  poposi  durerea  întrupată  în  siluetă  fragilă,  cu  văl  negru  şi  gros  pe  faţă.  Ridică  mâinile  spre  bolta  chiliei,  cu  aspru blestem:

–                   De-o  vezi  şi  de-o  citeşti,  călătorule,  să  nu  poţi  trece  mai  departe.  De-o  fi  să-l pomeneşti  pe  cel  ce-a  scris-o,  să  fie  ultimele  tale  cuvinte.  Să  te  doară  vorbele  lui  ca  fierul  înroşit  pe  trup  neprihănit!  În  vecii  vecilor  să  arzi  cu  el  pentru  că  te-ai  aplecat  asupra  vorbelor  sale!

S-au  cutremurat  călugării  de  veninul  şi  veşnicia  blestemului  şi  şapte  ani  încheiaţi  s-au  rugat  şi  au  înălţat  jertfe.  Scrisoarea  rătăcea  prin  lume,  din  ce  în  ce  mai  grea  de  nenorocirile  celor  care  zâmbeau  citind-o.

La  încheierea  celor  şapte  ani,  o  fetişcană  caldă  şi  veselă  ca  un  cântec  de  primăvară,  găsi  scrisoarea  şi  lăcrimă  îndelung.  Nu-i  înţelese  vorbele,  dar  i  se  păru  aşa,  interesantă;  îi  găsi  loc  într-o  cutiuţă  de  lemn  şi  o  ascunse  printre  lucrurile  ei.  Şi  ori  de  câte  ori  viaţa  deschidea  răspântii  în  drumul  ei,  mângâia  cutiuţa  şi  sorbea  cu  nesaţ  cuvintele  care  căpătau  mereu  alte  şi  alte  înţelesuri.

Fata zâmbi  amintindu-şi  mama  tânără  şi  fericită.  Luă  pixul   şi  aşternu  încet,  cu  litere  frumoase,  în  josul  paginii:

“Nu  ştiu cine  eşti,  nu  ştiu  de  unde  ai  venit,  dar  ştiu  ce  a  a  rămas  de  la  tine.  Ţi-am  găsit  restul  şi  îţi  mulţumesc!”

Cîmpean Camelia - Maria

bibliotecar
Hunedoara
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.3/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
Scrisoarea, 9.3 out of 10 based on 3 ratings