Nu ştiu ce caut. Nu ştiu ce aş putea gãsi. Privesc gardurile, florile, pomii –
de parcã ele ar putea sã-mi spunã. Oamenii mã privesc ciudat şi chicotesc de parcã
ei ar şti ceva ce eu nu ştiu. Nu ştiu unde sã mã duc, nu ştiu ce sã fac. Aş striga
dupã ajutor, dar eu de unde ştiu sã strig? Cine ar trebui sã-mi arate un strigãt?
Cu fiecare întrebare pusã, mã simt mai înlãnţuit în ceea ce eu nu ştiu. Ciudat e
cã ceea ce eu nu ştiu, este ştiut de alţii de mult timp. Mã lovesc de gard. Oamenii
aruncã cu râsete în mine. Unul dintre ei nici nu se mai opreşte. Stã chiar în faţa
mea şi mã aratã cu degetul. Mã simt cam stânjenit. De ce am acest sentiment? De ce
toţi par mai informaţi ca mine? De ce toţi au o ţintã precisã când eu mã învârt în
cerc? Pe un om îl întreb unde se duce, el îmi rãspunde ironic:
– În lunã… şi nu-mi mai vine sã întreb pe nimeni. Toţi mã cred nebun şi gata!
Trece un om. Mã gandesc cã dacã l-aş urma oriunde, dacã aş spune tot ce spune el,
dacã aş face tot ce face el, mi-aş gãsi o ţintã precisã şi un sens.
Au trecut minute bune de când mã ţin dupã el. Deodatã intrã într-o salã în care
se ţine un concert. Ajungem amândoi la casa de bilete. Casiera îl întreabã familiar
pe domnul de lângã mine:
– M, cine e prietenul tãu?
– Nu e prietenul meu!
– Nu e prietenul meu! l-am imitat eu pe domnul de lângã mine.
– S-a ţinut de mine tot drumul pânã aici! Începe sã devinã enervant!
– S-a ţinut de mine tot drumul pânã aici! Începe sã devinã enervant – eu…
Se iscã o ceartã între mine şi el. E evident – casiera ţine cu el! Cheamã
agentul de pazã care mã dã afarã. Şi iar ajung în stradã. M îmi zâmbeşte prin geamul
uşii satisfãcut de reuşita agentului de pază.
Vãd un tânãr trecând pe lângã mine. Mã hotãrãsc repede sã nu renunţ. Îl imit.
Strigã:
– Iubito!
– Iubito! strig şi eu.
– Ce dor mi-a fost de tine!
– Ce dor mi-a fost de tine! eu… Apoi… Fug. Mi-a dat un pumn în faţã şi nu
ştiu dacã sângerez sau nu. Plec la o toaletã publicã unde îmi spãl faţa de sânge.
Dar de unde ştiu eu sã mã spãl?

***
Nu mã gândeam sã mai imit vreun om. Poate am avut ghinion, dar nu mai vreau sã
încerc vreodatã aşa ceva. Mã gândesc – poate ţinta mea nu este sã fiu om. Cu
siguranţã arãt ca unul, dar poate e doar o iluzie. Mã gândesc – poate ţinta mea e sã
fiu trotuar. Sã calce oamenii pe mine!
De câteva minute stau întins pe stradã, dar toţi mã ocolesc. Sunt un trotuar
murdar sau întocmit prost de nu calcã nimeni pe mine. Sunt întocmit prost, dar o sã
mã vadã cineva, vreun primar şi o sã cheme muncitorii sã mã repare.
Mã clarific: nu sunt luat în serios. Nu mai sunt trotuar! Dar poate sensul meu e
acela de a îndeplini rolul de stradã. Mã aşez în mijlocul şoselei. Se formeazã o
coloanã de maşini. Nervii se materializeazã în claxoane lungi şi central trasate,
separând parcã douã sensuri. Doi indivizi mã iau de pe şosea şi mã aruncã pe
trotuar. Eu îmi prefac suspinul în sunetul unei borduri aruncate pe beton ca sã nu
se cunoascã că ar fi suspin de om. Nici nu mai sunt un om. Sunt o bordurã.

 

De  Pawelsava