Experiment eşuat

– Nu vrei să vii cu noi, în curte, să stai puţin pe litoral? m-au invitat nişte persoane care-mi fuseseră prezentate de curând şi pe al căror nume în cel mai bun caz le încurcam, dacă nu se spălaseră din mintea mea din prima clipă, risipindu-se odată cu strângerea mai multor mâini. Mi se întâmpla de fiecare dată când intram într-o instituţie, şi nici aici nu s-a întâmplat vreo excepţie.

Am coborât pe scările metalice uşor deteriorate ţinându-mă puţin de o balustradă metalică ruginită şi am păşit după noile mele cunoştinţe în halate albe pe iarba ce creştea printre dârele unei alei. Am trecut pe sub o mică boltă de copaci, am păşit pe nisip şi, mărginită de un gard de lemn că la ţară într-o parte, se afla o mare în miniatură, albastră şi cu valuri, strălucind în soarele cald de vară.

Şi ştiinţa şi imaginaţia aveau ceva în comun: creaţia. Ştiinţa însă era capabilă să aducă în real şi să ofere şi altora ceea ce acela care îşi imagina ţinea numai pentru el, neputând să împartă cu adevărat cu alţii. Lumea era fericită la plajă, aici în curtea din spate. Mai că-mi venea să-mi pun şi eu un costum de baie.

În apa care ajunge la mal apar nişte vietăţi de care oamenii se amuză: le iau în mâini, le dau drumul înapoi în apă şi râd. Aceste vietăţi plutesc sau înoată printre ei.

– Stegozauri în miniatură?? îi întreb eu, surprinsă şi oarecum derutată, pe cei din grupul în halate albe care mă aduseseră până acolo. Până atunci nu-mi vorbiseră nimic despre dinozauri. Sunteţi siguri că nu există nici un risc? Ştiu, sunt ierbivori, dar…

Nu ştiu, aveam aşa un deja-vu. Adică ştim cu toţii cum a fost cu Jurassic Park. Când spui dinozauri, orice dimensiune ar avea ei, spui necazuri. Oricât de atrăgătoare ar fi perspectiva readucerii lor în lumea de azi. Trebuie, uneori, să recunoaştem şi să respectăm limitele dintre ficţiune, imaginaţie şi ştiinţă – şi prudenţă. Ce a dispărut odată în istorie poate e bine să fie lăsat în pace, acolo, şi nu să fie readus în prezent. Unele lucruri se termină şi dispar cu un motiv. Cu atât mai mult fiinţele periculoase, cum erau dinozaurii. Aşa cum uităm ceva ce ne face rău şi ne incomodează, aşa dispar anumite fiinţe periculoase şi nu ar trebui să le zgândărim, nici măcar de dragul ştiinţei.

Tăcerea din partea grupului în care mă aflăm era şi mai derutantă. Privind aşa, cu toţii parcă plonjaţi în absurd, apare curând un Tiranozaur Rex, care e aproape de talia unui om adult, şi muşcă din câţiva bărbaţi, unii mai burtoşi, care se amuzau acolo pe malul apei. Pe unul mai musculos îl împinge cu capul şi-l devorează. Unui altuia îi muşcă direct capul.

Panică. Ţiuitul unei alarme.

– Experiment eşuat! Experiment eşuat! Cu toţii, în clădire!!

Cică să mergem sus, la etaj. Clădirea îmi aminteşte de fosta mea şcoală generală. Pe dinafară. Unde pare dărăpănată şi nesemnificativă. Înăuntru, însă, e luxoasă. Mai înainte acelaşi grup îmi arătase şi un bazin de înot înăuntru, un bazin bun pentru o competiţie sportivă de înalt nivel, cu o adâncime de 4 metri. Aici cunoscusem mai înainte alte câteva persoane, dar acum nu le mai reţineam chipurile. Şi era şi greu să le regăseşti, în acea învălmăşeală. Am mers cu grupul meu, dar nici lor nu le reţinusem feţele; doar faptul că ne ţineam unii după alţii ne unea.

Am simţit dintr-o dată că nu mai există timp. Cred că m-am gândit că e gata, că s-a terminat, aşa cum se termină o poveste. Una care se termină brusc. Pentru că s-au pierdut nişte pagini sau pentru că a fost cineva care a împrumutat cartea şi care le-a rupt după ce a citit tot, nelăsând întreagă poveste la îndemână oricui ar fi venit după el să citească.

Cineva din grupul nostru însă a venit cu o idee cu care am fost cu toţii de acord: că nu era bine să mergem în clădire, că acolo mai mult ca sigur dinozaurii vor veni după noi la un moment dat, ci să ieşim din ea, mai ales că tocmai descoperisem o ieşire. Am tras deschizătoarea unei uşi ca de avion; afară era mult soare. Nu aveam hartă, dar măcar nu aveam cum să revenim în acel loc. Am luat-o pe nişte străduţe londoneze, pe lângă nişte cafenele. Curând am văzut foarte multe avioane, aproape de pământ. Credeam că pentru noi venise sprijinul, dar nu, am constatat că aeroportul era acolo, în acea piaţă londoneză, iar pista de aterizare era printre maşini. Acel oraş era şi nu era Londra pe care o ştiam.

Doream să-l părăsim cât mai repede. Am intrat în panică la un control la intrare în aşa-zisul aeroport – aşa-zisul pentru că nu era nici o clădire -, că nu-mi găseam buletinul, dar aveam o poză cu mine şi mi s-a spus că e ok, apoi am găsit şi paşaportul, motivul pentru care nu-mi mai luasem şi cartea de identitate şi am intrat.

Asta e tot ce-mi amintesc, am spus.

Soarele aducea o lumină aurie şi caldă, în acea zi de toamnă timpurie, lumină care se revărsa peste mine, peste canapeaua pe care stăteam, peste biroul ordonat, peste fotoliul comod în care zâmbea, liniştitor, doamna psiholog.

De Ana Drobot

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.0/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -1 (from 5 votes)
Experiment eşuat, 6.0 out of 10 based on 7 ratings