Asta e povestea mea…sau poate a ta, a lui…a oricui.

Ba nu. Nu e povestea nimănui. E doar o sumă de alegeri proaste care cu greu ar putea alcătui o poveste.

“În faptă, lumea-i visul sufletului nostru”…Căci ce altă creaţie mai completă şi            desăvârşită poate lăsa omul în urma lui decât propria-i viaţă? În ce altă formă de manifestare a trăirilor suntem mai liberi decât în propriile alegeri? Şi mai ales unde sunt greşelile cele mai dureroase daca nu cele prin care la un moment dat, am făcut o alegere proastă şi de acolo întreaga viaţă a luat o altă cale, o cale pe care nu numai că nu ţi-ai dorit-o niciodată, dar nici măcar nu ţi-ai fi putut-o imagina vreodată……..

Nu avem în faţă altceva decât o foaie albă de hârtie pe care fiecare dintre noi alege să o umple cu ceva. Da, alege. Chiar dacă întotdeaua va fi mai comod să îmbrăţişam ideea destinului. Nu poate exista atata nedreptate încât viaţa unora să fie scrisă în stele şi a altora desenată în noroiul de pe o margine de drum. Noi suntem creatorii propriei noastre vieţi. O cladim bucata cu bucata, zi de zi şi la un moment dat ne trezim înconjuraţi de un zid pe care nici nu am sesizat cum l-am cladit în jurul nostru, cărămidă cu cărămidă. Acela e momentul în care realizăm. Viaţa a fost a noastră. Drumul trebuia aşezat piatră cu piatră înainte şi nu în jurul nostru.

Începutul greşelii a fost simplu… Nu începe cu nimic altceva decat cu o ezitare.

E suficientă o singură clipă în care să nu-ţi dai seama încotro trebuie aşezată piatra şi zidul se va înalţa în jurul tău, căci greşelile hrănesc greşeli. Se cheamă între ele şi roiesc în jurul tău până când nu vei mai zari dincolo de ele. Atunci eşti pierdut. Alegi dintre sutele de păcate ce-ţi aşteaptă sufletul, fără ca măcar să mai faci vreo diferenţă. Creezi…iti asterni un drum, dar drumul ăsta nu va duce nicăieri. Nu faci decât să te zidesti între mii de alegeri greşite până când vei ajunge să strigi şi până şi ecoul se va întoarce la tine ca un reproş. Cauţi lumina dar  ţi-ai zidit lângă tine şi minciunile şi doar pe ele le mai zăreşti acum. Te agăţi cu unghiile de zidul rece şi alunecos, căutând zadarnic o fisură care să mai lase să ajungă la tine o fărâmă de speranţă, dar toate greşelile astea se întrepătrund atât de bine…

Acum creaţia noastră e completă, e perfectă, doar că sensul e greşit.
Şi nu mai avem timp să o luăm de la început. Foaia a fost scrisă. Zidul s-a aşternut semeţ în sus, înconjurându-ne de singuratate până când nici lumina soarelului nu i-a mai patruns taina. Acum e prea tarziu. Obosiţi după toţi anii în care ne-am cladit destinul piatră cu piatră, în care ne-am umplut foaia cu nimicuri ce nu au adus vreodată o bucurie, acum e târziu. E mult prea târziu.

Şi acum lasă jos creionul. Nimic din ce ai mai putea schiţa în cuvinte nu va mai aduce vreodată culoare peste foile de timp şi greşelile ce ţi-au ţinut loc de viaţă. Ai ajuns la punctul care sfârşeşte fraza începută cu mulţi ani în urmă, când cei ce ţi-au dat viaţă te-au ţinut pentru prima oară în braţe. Lacrimi amare îţi scaldă ochii când realizezi că toate greşelile  pe care nu credeai ca vei ajunge vreodată să le regreţi, acum nu-ţi conturează decât nişte mânzgălituri făcute din grabă, din orgoliu sau din nesăbuinţă pe foaia care ar fi trebuit sa fie viaţa aşa cum ţi-o imaginai candva.

De Alexandra