Eminescu și marea

În zori, pe cer, o stea a răsărit ca-n povești,
Era Luceafătul din neuitatul Ipotești.
Cu plete-n vânt, prin codrii seculari, el alerga,
Pădurea cu susur de ape, visător o cutreiera.

De străbați Codrii de Aramă pe Eminescu-l întâlnești,
La umbra bătrânilor arbori el scrie minunatele povești.
Condeiul i-a fost armă dar și tovaraș iubit,
Și multe gânduri și imagini dragi, cu el a zugrăvit.

Printre vechi și iubite cărți, în bibliotecă-l vedeai,
Până în zori, citind cu ardoare, îl zăreai,
Zbura cu gîndul, uitat în melancolie,
Scria, visând la Dulcea și îndepărtata Românie.

La Viena în camera cea rece, cu duh de cronicari,
Și-a petrecut tinerețea, învățând și scriind, ani și ani,
Mistuit de iubire și dor neostoit de țară
Și de a lui verde pădure, pe care o cânta odinioară.

Pe-ntinderea mării, ce nostalgii îi trezeste,
El, sute de catarge îndepărtându-se în larg, zărește.
Păsările călătoare, ca și gândurile, străbat zarea,
Valurile, vânturile, pe întinderea mării, își murmură chemarea.

La marginea mării el vrea, în veci, să se odihnească,
Cu a lui muză, Veronica, marea să o privească.
Scrutează și acum, visător, valurile mării…
Iar noi, nicicând, pe Luceafăr nu-l vom putea da uitării !

De Mihaela Cojocaru

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Eminescu și marea, 10.0 out of 10 based on 2 ratings