Trecutul şi viitorul atârna într-un cui ce poartă numele de
“azi”.Este o zi mare,o zi în care se produc schimbări,căci prin acest “azi” pot
să-l controlez pe “mâine”.Deci azi mă schimb pentru că pot şi vreau şi nu-mi
este ruşine.Prea mult timp m-au condamnat pentru ceea ce sunt,dar şi pentru ceea
ce nu sunt.Invidia le-a injectat ochii şi au făcut din mine o poveste,m-au
reconstruit,fiecare în felul său,m-au conturat cum au vrut doar ca să fiu un
subiect de discuţie.Am tăcut şi i-am lăsat să creadă ce vor; au considerat că nu
sunt capabilă să mă apăr,însă tăceam pentru că îmi era de ajuns ca eu să ştiu
cine sunt.M-au urât atât de tare încât mi-au transformat calităţile în defecte:
eram prea cuminte,prea feminină,prea … şi prea…,dar ei nu au ştiut că,de
fapt,eram doar prea tristă.Oricum am ridicat capul şi le-am zâmbit când ochii
lor îmi brăzdau faţa lăsând urme şi zgârieturi, fără să-şi dea seama că nu m-au
urât pe mine,ci persoana pe care ei o creaseră.M-au vorbit cu toţii,fără milă
m-au judecat,însă nimeni,absolut nimeni nu a încercat să deschidă uşa sufletului
meu să vadă ce se ascunde dincolo de cuminţenia,copilăria şi feminitatea mea.Au
crezut că doar măsurându-mi corpul pot să mă definească,astfel s-a hotărât că
sunt grasă,mare în şolduri,cu nasul ascuţit,cu ochii asimetrici,cu gura
strâmbă.De aici au izvorât defecte peste defecte.Cu timpul începusem să mă
întreb,în gând, “oare?”.Slăbise în mine tăria,zâmbetul îşi pierduse din
intensitate,capul era din ce în ce mai plecat.Reuşiseră!Apoi le-a fost uşor să
mă tragă de mâini,să ma pună în lanţuri şi să mă arate cu degetul.Cuvintele lor
îmi sfâşiau sufletul,adunam zdrenţele destinului meu ca să mă recompun.
Într-o zi mi-a fost întinsă o mână în strânsoarea căreia am
crezut cu toată finţa aşa că am lăsat-o să ia totul,pentru că îmi oferise
multe.Însă se pare că mâna mea mică,cu unghiile roşii nu se mai potriveau aşa de
bine cu strângerea fermă şi am auzit şoptit la ureche “Tu nu înţelegi,eşti prea
copilă!”.Atunci am căzut şi mi-am zdrobit oasele de stâncile cuvintelor lui.M-am
pierdut de mine,căci lovitura asta mă spărsese în mii de cioburi.Gura mea nu
ştia să spună decât “eşti vinovată!, eşti vinovată!”.Plecam ochii şi lăsam
fluturii albaştri să-mi zburde pe obrajii palizi.Zăceam ,aşa că ei se mulţumeau
doar sa strâmbe din nas,plictisiţi.Când am început să-mi înec amintirile în
uitare m-am ridicat şi m-am acoperit cu un scut,am devenit puternică şi i-am dat
la o parte pe toţi.Ar fi trebuit să fiu fericită,dar nu eram,mă eroda
singurătatea.
Azi îmi dau scutul jos.Am să le arăt cum sunt.Azi m-am regăsit.
Nu sunt frumoasă,da nici urâtă nu sunt…zeii m-au făurit dintr-un amestec
ciudat:sălbăticie şi naivitate.La ce s-or fi gândit oare,când m-au cioplit aşa
din gheaţă şi mâl?Şi până la urmă ce mai contează dacă nu sunt cea mai
frumoasă?!Din mine se naşte curcubeul căci sunt o adevărată Eva;
copilă,matură,luptătoare,cu lacrimi în ochi,plină de
dorinţă,scârbită,puternică,slabă,realistă,visătoare,sunt contraste şi
culori,nuanţe reci şi calde.Nu-mi este ruşine să zâmbesc strâmb,să fac
greşeli.Sunt exact cum vreau să fiu, în pantaloni sau fustă,jucând fotbal sau
făcându-mi unghiile sunt tot eu.Acum vă dau voie,judecaţi-mă!Azi mă iubesc aşa
cum sunt cu modul meu copilăros de a mă purta,cu singurătatea mea,cu exagerările
mele.Azi mă îmbrac în “EU” şi aleg să strig tare “Am reuşit căci sunt o
Învingătoare!”.Şi ştii de ce?Căci NU mai am atâta de nevoie de tine şi de ochii
tăi în care să mă oglindesc,POT ŞI SINGURĂ.

De Bianca