Viitorul începe marți

De peste o săptămână, Postul Paștelui făcea legea în majoritatea bucătăriilor. Înfometată, Ioana cobora spre halta din sat pentru cursa de 10.38 (așa era înscrisă în Mersul Trenurilor). În gardul de stinghii al unei gospodării plouate bine în ultima noapte, stătea o sanie pentru copii pusă la uscat și câteva vrăbii gălăgioase. O escadrilă de muște mari, decolate dintr-un grajd, agonizau mângâiate de câteva raze blânde cernute prin perdeaua gri de nori.

„Săgeata Albastră”, așa botezaseră, cu ani în urmă, mai marii căilor ferate – visători nostalgici -, noile trenuri RM (rapid motor) cu speranța recuperării parțiale a pierderilor imense ale companiei, înercând să atragă turiști dispuși să plece cu trenul în concedii sau vacanțe. Acum, aceste bijuterii-mecanice odinioară, făceau rute scurte unde puteau fi mai leneșe decât trenurile personale. Singurul lor avantaj era că, în vreme friguroasă, aici exista ceva căldură în comparație cu vagoanele clasice.

Drumul îngust și întortocheat care ducea spre haltă era pavat cu pietre de râu pitite ici și colo sub noroiul adus de zăpada topită ceva mai sus, în deal, lângă șoseaua asfaltată. De obicei, din stația de autobuz până pe peron se ajungea într-un sfert de oră, dar în asemenea condiții, mai trebuiau adăugate câteva minute bune. Dacă nu-și risipea atenția cu tot felul de mărunțișuri observate de-a lungul drumului, care uneori o fascinau, făcând-o să zăbovească, tânăra femeie, avea timp să-și cumpere bilet fără să ajungă transpirată în scaunul vagonului.

Ajunsă pe peron, Ioana intră în micuța sală de așteptare unde ghișeul de bilete era deschis, semn că trenul urma să fie anunțat. Luă bilet și părăsi încăperea păzită de cei trei câini care dormeau mai departe, în jurul sobei de teracotă, fără să se sinchisească să deschidă măcar un ochi ori să ciulească vreo ureche. Trenul era așteptat de încă două persoane în vârstă, gătite cu veșminte de oraș, ca pentru o vizită la nepoți. Prima linie era liberă, pe a doua, câteva vagoane cisternă uitate din iarnă așteptau o locomotivă care refuza să audă de ele. De fațada îngustă a gării cât o casă de vacanță, stăteau rezemate, de fiecare parte a ușii, două bănci ce nu mai puteau fi folosite, străjuite de felinare îmbrăcate în vopsea scorojită și lacrimi de rugină, cu sticla spartă, chioare de atâta așteptare.

Din „săgeată” nu coborî nimeni, dar prin geamurile mari se putea vedea că sunt destule locuri libere.

– Bine ați venit la bordul TGV-ului nostru, aveți un loc rezervat chiar aici, exclamă râzând o voce prietenoasă de femeie. Saluut! ce faci, Iona? nu ne-am văzut de aproape cinci ani. Am crezut că poza de pe facebook este de pe vremea facultății, dar arăți ok.

– Ai rămas aceeași fată amabilă și drăguță, Maria, ca pe vremea când făceam naveta împreună cu Alina, la Iași. Sunt bine, tu? cu ce te ocupi?

– Momentan sunt în concediu. Am fost într-o vizită scurtă la socri pentru aprovizionare. Duminică aniversăm cinci ani de la căsătorie și Cosmin ține să aibă pe masă vin din crama lui taică-su. El este la un curs în București cu mașină cu tot, vine duminică și a căzut pe mine sarcina asta. De o oră mă chinui să-l urăsc și nu reușesc. Zâmbi. Tu cu ce te lauzi?

– Eu lucrez aici, locuiesc cu Alex, viitorul soț, la părinții lui și trebuie să ajung în oraș, la mama.

– Ia spune-mi, întreabă fosta colegă, cum o mai duce tanti Mia? Doamne, ce cremșnit bun și ce găluște cu prune ne făcea când locuiam în camera tocilarelor disperate. Ne-am jertfit doi ani pentru un master care nu ne-a folosit la nimic.

Trenul opri în stație pentru câteva minute. În zonă, vântul se înteți. Prin ușile deschise ale vagonului se auzeau tunete în depărtare. „La dracu, am uitat umbrela!” spuse Ioana și scoase din poșetă o punguță cu covrigei uscați, îndemnându-și prietena să servească. „Nu sunt făcuți de mama, dar păcălesc foamea.” După câteva secunde de ronțăit, Ioana continuă:

– Mama nu mai poate face mare lucru. Este singură. Anul trecut s-a pensionat pe caz de boală, face săptămânal dializă și pe deasupra este jumătate senilă. A îmbătrânit foarte mult. Eu nu pot ajunge acasă decât în zilele de marți când nu am ore, altcândva nu pot s-o ajut. Toată ziua  privește pe fereastra de la bucătărie și-l așteaptă pe un el despre care nu știe nimeni nimic. Seara deschide laptopul și verifică în zadar căsuța de e-mail. Dacă ar fi avut talent, cu siguranță i-ar fi scris un poem.

În urmă cu vreo trei ani se ivise un job în oraș, dar am refuzat. Asta ar fi însemnat să locuim împreună, ceea ce era imposibil. Noi două, n-am reușit niciodată să ne înțelegem, spuse Ioana privind nemulțumită prin geamul vagonului înspre cer, rememorând parcă nedreptăți ce-i umezeau ochii albaștri.

– Și cum te descurci, măi fată? întrebă compătimitoare Maria în timp ce-și scoase smartphone-ul din poșetă și-l duse la ureche: „Da, Puiu, am rezolvat, sunt în drum spre casă. Da, te sun! Și eu…” Mă scuzi, era Cosmin!

– Doctorița de familie ne-a recomandat un azil. Alex l-a vizitat și mi-a zis că este ok. El a ajuns de ieri la mama și o ajută să împacheteze. După-amiază vine un prieten cu mașina și o mutăm.  Sper să se acomodeze repede cu atmosfera de acolo. Va fi în siguranță deoarece acolo există asistență medicală permanentă.

– Din câte am auzit, tarifele sunt cam piperate în asemenea așezăminte. Vă permiteți?

– Așa este, pensia dânsei nu ar fi suficientă, dar vom vinde apartamentul și ne vom putea încadra în costuri vreo cinci ani. Apoi, vom mai vedea! Noi, eu și Alex, nu avem cum s-o ajutăm, mai ales că vara trecută am făcut un credit, la insistențele „iubitului” meu pentru a vizita Barcelona lui Gaudi. Apropo, ‘mnealui este pictor de icoane, artist, suflet sensibil. M-a rugat în genunchi și i-am făcut hatârul. El nu avea cum să obțină credit pentru că nu are venituri, ci doar pasiuni care nu produc bani. Dimpotrivă. Acum fac slalom printre facturi și rate la bancă. Noroc că ta-su are pensie, că maică-sa n-a lucrat niciodată.

– Dar cum ți-ai cunoscut „viitorul soț-artist”?

– Simplu. Am fugit de acasă la o nuntă și acolo s-a produs inevitabilul: m-a plăcut. Este mai în vîrstă cu zece ani decât mine și cam gelos. Îți dai seama că mi-a sucit ușor capul. Mama a zis: nu, eu: da! și m-am mutat la el. Cred că îl iubesc. Cred.

Cerul se acoperise de nori negri și când trenul opri în penultima stație, prin geamurile vagonului nu se mai putea vedea clădirea gării din cauza ploii. Urcară câteva umbrele care, imediat ce se închiseră, lăsară să se scurgă câte o baltă de apă rece pe podeaua acoperită cu linoleum a vagonului.

– Poate până ajungem în oraș, se vor mai scutura norii, spuse, așa, într-o doară, Ioana. Bine că nu mi-am lăsat și botinele acasă. Veni rândul ei să ducă mobilul la ureche: „Salut, te-ai uitat cu atenție, dormitorul are geam cu vedere spre parc? Știi cât de mult îi place să privească pe geam. Bine! Are baie? ok! Înțelege că nu mai pot! Nu mai vreau să am grija dânsei! Vreau să-mi trăiesc viața! De astăzi voi începe un alt viitor! Și ce dacă-i marți?? Vorbim mai multe când ajung acolo. Pa, incultule!

– Ești sigură că procedezi corect?

– Tu, Maria, parcă ai fi soră cu Alex! Așa este corect! la urma urmei, o mai poate ajuta și Victor, copilul ei „favorit”, care acum este stabilit in State. Mai servești covrigei?

– Nu, mulțumesc, trebuie să ne pregătim pentru coborâre. Cred că ploaia s-a întețit. Am să alerg spre un taxi, nu vreau să răcesc. Hai, că n-ai umbrelă, te iau cu mine. Maria, dar nu-mi permit! Autobuzul are stație chiar în fața blocului. Lasă, lasă că fac eu cinste. Trebuie să mă revanșez cumva față de tanti Mia, pentru prăjituri.

Ștergătoarele de parbriz se luptau din greu cu șiroaiele de apă ce se aruncau în fața mașinii.

– Dacă te întâlnești cu Alina, te rog… spuse Ioana trecându-și degetele peste buze ca și când ar fi închis un fermoar. Mulțumi pentru mașină și coborî încruntându-se la ploaie.

– Ok, un secret nu există decât în doi! îi strigă din urmă Maria, schițând o grimasă de tristețe.

De Cristu Georgi

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Viitorul începe marți, 8.5 out of 10 based on 2 ratings