Atat de marunti!

Toamna pornea trufașă în plinătatea ei, cu foșnete triste sub pașii umbroși pe care îi făcea în ocolul său de peste ținuturile veștede. Mâinile sale de aramă atingeau natura cu asprimea înțepătoare a săgeților de noiembrie, frigul îmbracă întinderile în răceală cutremurătoare, iar gloria soarelui scăpătase sub zarea de nori înfiorători, chipuri desfigurate ale furtunii.

Răsuflarea rece a toamnei mohorâte înfrigura puzderia de oameni care se adunaseră la înmormântare. Înainte de a fi coborât sicriul în groapă, preotul bătrân, cu barba și părul de argint, veștejit, dar cu un glas neobișnuit de puternic, rostea cele din urmă cuvinte pentru sufletul răposatului. Mulțimea, înveșmântată în haine întunecate și mișcându-se greoi , trăda durere lăuntrică. Cei mai loviți de întâmplare, familia și rudele mortului, se foiau neliniștiți, aveau chipul răscolit de durere și de chinul despărțirii definitive, care îi măcina ca un vierme ce roade miezul fructului.

Soția răvășită, cu părul dezordonat ieșind de sub batic, cu buzele arse și ochii plânși, nesecat izvor de lacrimi, stătea la capul mortului și murmura lucruri pe care doar ea le mai pricepea. Lumea asculta tăcută, cu fiori de gheață în tot trupul și cu sufletul parcă strâns în coșul pieptului. Atunci m-am ivit și eu și m-am apropiat de familie. Nu puteam îngâna nimic, priveliștea jalnică se clătina primejdios sub suferința mulțimii. Le-am privit ochii cu o curiozitate tremurătoare, luminile lor se stinseseră asemenea unei lumânări isprăvite. În ei nu se mai putea recunoaște decât vedenia tulbure a morții de dinaintea lor, care îi cuprinsese în vârtejul amețitor al dorului aprins și al jalei.

-“Nu credeam că va muri, părea așa de sănătos…”, murmură cineva cu glasul stins, dar suficient de puternic pentru ca eu să îl aud.

M-am întors spre domnul cu pricina și l-am privit curios, iar el a plecat rapid privirile. Altundeva, cineva rosti, cu regret: “A fost un om bun.” “A fost”.  Ce schimbare tragică, subită, zadarnică, inextricabilă. Fiica cea mare se ștergea cu o batistă albă pe la colțurile ochilor și tot repeta că tatăl său o iubise mai mult pe mezină decât pe ea, dar că acum îi iartă totul. Fata cea mică se îneca în lacrimi și nu putea rosti nimic. Priveliște funebră. Când cele din urmă rânduieli s-au făcut și, tristă, gloata s-a desprins în grupuri compacte de umbre mișcătoare, am plecat și eu. Încă îmi dau târcoale imaginile acelea și stăruie nesinchisite în mintea mea obosită. Încerc să le înlătur, dar ca atunci când te străduiești să urnești ceva, parcă totul îți este potrivnic și te năruie sub greutatea sa.

Trec lunile. E vară; stau gânditor pe plajă, privesc declinul soarelui în amurg. Valurile liniștite primesc străluciri de foc în crepuscul și amenință să cuprindă zarea impasibilă. Eram învăluit de imaginea trecutului, sufletul meu era între ziduri în ruină și, cu straniu țipăt, căuta izbăvire. E trist când îți moare o rudă. Te simți departe de ea și de tine ca o stea de un Pământ care caută să îi culeagă razele.

Oftat adânc. Despăturesc scrisoarea primită în urmă cu două zile și o recitesc. Erau puține rânduri și erau scrise în pripa fericirii. Eu încă eram între dimensiunile incerte ale stărilor. “Verișoara ta cea mică e însărcinată. O să aibă un băiețel…”. Îmi dau seama de ceva, mă podidesc lacrimile și mi se scurg în valuri pe obrajii palizi. Viitorul era băiatul ce urma să se nască, el avea să îi ia locul unchiului meu prăpădit în zarva timpului. Mă ridic și strig ca un nebun, declamând patetic, cu mișcări teatrale, printre lacrimi:

-Suntem atât de mici! Oh! Atât de mărunți…

Cenușa nopții se pogoară în chip sfidător și adumbrește locurile. Flacăra nebuniei mele se stinse mocnit și uitarea reașază normalitatea în vălmășagul simțirilor mele.

De Claudiu O.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.8/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +5 (from 5 votes)
Atat de marunti!, 9.8 out of 10 based on 6 ratings
  • Ioana

    Frumos!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)