În gară, mereu alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le
trecerea. Admir cu nesaţ culorile toamnei şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. Ştiu eu
pentru ce. Lângă mine, orbul oftează. În ce culori vezi tu, omule, toamna? Câinele i
se lipeşte de picior, trecându-şi capul de jos în sus şi de sus în jos, într-o
mângâiere pe care doar aceste fiinţe ştiu s-o dăruiască. Orbul îi pune mâna pe cap,
mângâindu-l, la rândul său. Deodată zâmbeşte şi i se adresează consolator, cu ochii
în gol: „Lasă, Bobică, e frumoasă viaţa!”. Bobică dă din coadă şi îşi depune botul
pe mâna stăpânului, într-un gest aprobator, de recunoştinţă.
Îmi soseşte trenul. Mă ridic, neştiind ce ar trebui să fac. Să-l întreb pe vecinul
meu de scaun dacă vrea să-l ajut, să-i spun „ la revedere”, sau să plec
prefăcându-mă că nici n-am stat lângă el. În fond, nu mă văzuse. Dar orbii posedă
un alt fel de „vedere”. Doar noi, cei sănătoşi, suntem atât de trufaşi încât să ne
imaginăm că deţinem adevărul absolut. Mă rog, vorbesc în dreptul meu…
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, simţindu-mi ezitarea, îmi strigă, când deja mă
depărtasem: „Mergeţi liniştită la tren, că noi ne descurcăm!”.
Bobică o ia înainte, responsabil. Merge sigur de sine, doi-trei paşi, apoi se
opreşte, uitându-se înapoi, aşteptând să fie ajuns din urmă. Apoi porneşte iar. Îşi
conduce stăpânul exact prin locurile de trecere pentru traversarea căii ferate. În
uşa trenului, urcă, aşteptându-şi prietenul în capul scării. Apare şeful de tren şi
le spune că animalele sunt interzise în tren. Nu mă rabdă inima şi îi arăt, la o uşă
mai încolo, nişte „animale” îmbrâncindu-se. Ridică din umeri: „Ce vreţi, doamnă,
regulile sunt reguli! Şi-apoi, „animalele” alea şi-au plătit biletul”. Sau şpaga, ce
contează? Asta era? „Cât costă?”, întreb. „Ce?” „Biletul de tren pentru câine.” „A!
Nu costă nimic, dar nu-nţelegeţi? Nu e voie şi gata!” „Şi dacă totuşi cineva se urcă
însoţit de animale şi îl prindeţi?” „Amendă!” „Cât?” „O sută de lei.” „Poftiţi
amenda şi lăsaţi-l să urce!” „Du-te, cucoană, de-aici! Dacă am supracontrol, ce mă
fac?” Dacă te năşteai orb, ce te făceai?
În timpul „parlamentărilor” mele cu „naşul”, doi ţigani se coţopeneau să urce un sac
din care se auzeau guiţături sfâşietoare. Îi arăt: „Ei? Regula care nu poate fi
încălcată nu se aplică pentru toţi?” Mi-o retează cu enervare: „Asta-i altceva! Ăia
se mănâncă… omul trebuie să mănânce. Ce să fac, să-i iau hrana de la gură?” Taci,
că n-ai înţeles nimic! Bine că trăim să mâncăm.
„Vă rog poftiţi în vagoane! Trenul pleacă într-un minut.”, se aude vocea şefului de
tren, care dispare în vagonul lui. Îi spun orbului: „Urcaţi! Cu Bobică cu tot. Ce
are să vă facă?”

Zâmbeşte trist: „Mă poate da jos într-o altă gară sau, şi mai rău, în câmp. Aici
măcar cunosc locul, am paşii număraţi. Hai, Bobică, dă-te jos! Trenul nostru încă
n-a sosit…” Bobică, ascultător, coboară dintr-o săritură.
Trenul se pune în mişcare. Pe scara vagonului, cu lacrimi în ochi, le fac cu mâna,
fără să realizez absurdul gestului. Bobică aleargă pe lângă tren, în sensul de mers,
conducându-l cu lătrături. Omul îl urmează încet, pipăind atent cu bastonul. Înainte
să prindem viteză, îl aud strigându-mi cu acelaşi glas optimist cu care îl asigura
pe Bobică de faptul că viaţa este frumoasă: „Vă mulţumim! Măcar aţi încercat. V-aţi
născut prea devreme. Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa cum e, că lumea
se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători…”

Altă gară, alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea
uneori nedreaptă…

De Florentina Loredana Dalian