Viitorul poate fi clasificat. El poate fi simplu sau complex.

Există viitorul apropiat si viitorul îndepărtat. Viitorul optimist, viitorul pesimist. Viitorul individual, viitorul colectiv. Cert sau incert. El poate fi facil sau dificil.

*

Am treburi la oraş. Nu merg prea des şi, atunci când o fac, nu stau foarte mult.

În pauza dintre două obiective pe care le am de atins, mă aşez pe o banca in parcul din centrul oraşului. I se spune English Park. Nu sunt foarte sigură că aşa se şi scrie. Vremea este frumoasă, una dintre acele zile de primăvară când soarele este ceva mai curajos, reuşind să îi scoată pe oameni afara din apartamente.

Privesc cu atenţie în jur.

Pe banca alăturată stau de vorbă doi domni distinşi. Chipurile lor, hainele, gesturile pe care le fac în timp ce vorbesc, îmi amintesc de un bun profesor de ştiinţe economice, pe care l-am cunoscut cândva. Îl ascultam cu multă plăcere ori de câte ori îşi făcea timp să stea de vorbă cu mine. Avea de oferit nu doar lecţii de economie, ci şi de viaţă, istorie, de înţelepciune.

Alături, două doamne nostalgice îşi împărtăşesc, se pare, grijile vieţii de zi cu zi.

În grabă mare trece un domn cu un diplomat. Hainele, ochelarii sobri, se potrivesc unui personaj cu o agendă zilnică încărcată, cu multe probleme de rezolvat. Este destul de crispat. Parcă puţin îngrijorat. Ştie clar de unde vine, ştie către ce se îndreaptă. Şi pare hotărât să îşi atingă ţelul propus.

Doi tineri trec pe alee, ţinăndu-se de mână. Se privesc cu dragoste. Privirea lor revarsă bucurie, încredere, optimism. Îşi zâmbesc şi pare că zâmbetele ţin loc de cuvinte.

Un grup de liceeni gălăgioşi se apropie. Au umplut întreg parcul cu veselia lor. Vocile li se suprapun, râsetele se amestecă, încât ceea ce se aude este un cor minunat, al optimismului. Nu cred că au acum ţinte precise, ori că se întreabă prea des ce au adus din trecut. Sunt doar ei înşişi acum, in prezent.

Pe o tricicletă frumos colorată , cu o fundiţă roz prinsă în păr şi adidas tot roz, cu o mânuţă de păpuşă îndreptată către amicul ce o însoţea, o mică prinţesă îşi revarsă râsul de cristal. El porneşte în goană după mingea care s-a rostogolit, năzdrăvană.

Soarele îmi trimite spre faţă, vesel, razele.

Eu stau pe o bancă, într-un parc. Şi mă gândesc că s-au întâlnit acum, aici, trecutul, prezentul şi viitorul. Încerc să le conexez. Nu pot gândi nimic despre viitor, fără să observ trecutul. Pornind de la bătrânii domni, bunicii, ce reprezintă trecutul, care au contribuit la ceea ce sunt acum cei de vârsta mijlocie, care predomină prezentul, mă îndrept către tinerii adolescenţi şi către cei mai mici, care sunt viitorul.

Şi constat că nu se pot reprezenta ca o dreaptă ce tinde spre infinit ci, mai degrabă, ca un arc de cerc, ce tinde să se închidă. Astfel încât aceia ce reprezintă viitorul vor ajunge acolo unde se afla seniorii. Vor închide cercul. Care să fie punctul zero însă ? Generaţia vârstnică, din care provin următoarele generaţii, sau cei foarte tineri, de la care au pornit , la rândul lor, vârstnicii ? Care dintre generaţii reprezintă trecutul ? Care dintre generaţii reprezintă viitorul ?

Mă ridic de pe bancă. Arunc o ultimă privire peste parcul în care  am poposit nu mai mult de cinci , şase minute. Mi-aş dori să am un praf de zâne, din acela, magic, să îl pot împrăştia peste acest loc, să fac să încremenească, fie şi măcar pentru un scurt timp, totul.

*

Ce este viitorul ? O noţiune atotcuprinzătoare a multor, prea multor sensuri pentru a putea fi cuprins în atât de puţine cuvinte. O rampă de lansare pentru multe idei, pentru numeroase direcţii, încât nu pot fi cuprinse acum. Poate altă data. Mai avem de gândit încă, pentru a putea onora cum se cuvine viitorul.

Nu am praf de zâne.

Este doar un umil punct de vedere.

De Caleopi Efrem