Pași se îngrămădesc în fața mea ca picături de ploaie în zile de vară. Nu știu care
e calea. Gândurile se întunecă, vrând să-mi dicteze viața. În față prăpastie, în jur
neant. Și strig Călăuza pe nume și o rog să-și îndeplinească menirea. Și strig
îngerii să vină și să mă ridice, să picteze lumea în culori din nou, s-o creioneze
cu sens.
Doamne, daca m-ai fi iubit, nu m-ai fi lăsat singură. Copiii au nevoie de mâini de
care să se prindă, de pași în care să calce. În leagănul Ființei Tale se cuibăresc
lacuri de profunzime și mister. Doamne, oamenii mei se pierd și se împrăștie ca
nisipul deșertului suflat de vânt. Adună-mi lumea la loc și lipește-o cu petice de
bunătate, veche și caldă ca viața, în străfundurile ei.
Pașii se înghesuie pe străzi, în pelerine lungi și negre peste care șiroaie de
ploaie se revarsă, precum râurile Amazonului. Borurile pălăriilor sunt streșini
frunților brăzdate de Timp. Fiecare om e un mic univers mergător, și, precum
infiniturile cuprind alte infinituri, îi purtăm în noi pe cei pe care-i iubim. În
sertare, pe pajiști ale sufletului, pe cerul deschis sau în zâmbet ascuns, mii de
inimi bat împreună cu a noastră. Pe care să o aleg drept luminătoare și
deschizătoare de drumuri? După al cărei cântec să modelez din lutul clipelor
tiparul ucigător de creație? În singurătate, toate modelele se confundă spre a
dezvălui împăratul cel gol.
Sufletul meu pășește înaintea mea.
Lumina care-l îmbracă în anotimpul iubirii, numai ea mi-este singură Călăuză.

De Arwen