Inima îi bătea cu putere. Putea simţi cum ceafa şi tâmplele îi zvâcnesc de durere. O venă din spatele urechii era gata să explodeze. Respira cu greutate şi nu mai gândea limpede. Alerga cu viteză prin pădure neştiind încotro o apucase. Voia doar să scape de acel coşmar care îl urmărise toată viaţa. Nu putea mânca, nu putea dormi, nici pastilele nu-l ajutasera. Se găsi în faţa unei gropi încercând să se liniştească, respirând adânc. Se uită împrejur să vadă dacă îl urmărise cineva. Nu putea sa vadă nimic în bezna nopţii, o rafală de vânt răcoros trecu pe lânga el, facându-l să tremure de frig când aerul intrase în contact cu stropii de sudoare de pe fruntea lui. Expresia feţei era una înfricoşătoare, de parcă cineva i-ar fi vrut moartea. Defapt nici el nu ştia exact de ce fugise, poate că este într-adevar cineva care vrea să-l omoare. Îşi ridică mâinile până la nivelul şoldurilor şi le privi cu atenţie. În clipa următoare se trezi că stătea pe coate şi ţinea o armă în mana dreaptă. Lângă el se aflau şi alţi soldaţi; se ascundeau de atacul inamicilor într-o tranşee. Se auzeau neîncetat schimburi de focuri. Lupta se desfăşura încontinuu de doua zile; toţi soldaţii erau epuizaţi fizic şi psihic. Cei care aveau familie la care să se intoarcă acasă erau mai ingrijoraţi decât ceilalţi; dar nu ştiau dacă se vor mai întoarce vreodată. Se rugau in gând ca cei de acasă sa le trimită un gând bun prin care Domnul să le dea energie să treacă si peste această luptă crâncenă. Fiindcă nu putea fi nimic mai rău de atat, începuse să plouă şi le făcuse mediul mult mai greu de suportat soldaţilor din tranşee. Unii dintre ei considerau că ploaia e un semn bun, că aduce noroc. Alţii doar blestemau vremea si înjurau când bocancii li se împotmoleau în noroi. Un bărbat fusese împuşcat mortal. Omul care alergase mai devreme prin pădure striga acum de durere când partenerul său fusese împuşcat de două ori in piept. În ultimele secunde înainte de a-şi pierde conştiinţa, soldatul îl făcu pe prietenul său să promită că va vorbi cu familia lui şi să le transmită soţiei si fetiţei lui că tati le iubeşte. Bărbatul care stătea deasupra lui nu mai avu timp să spună nimic, încercase fără speranţe să îl readucă la viaţă chiar şi pentru câteva secunde. Dar efortul fu în zadar, era cu neputinţă să revină la viaţă.

Îşi ridică privirea şi văzu o explozie chiar deasupra tranşeei în dreptul în care se afla el şi cu prietenul său acum fără suflare. Efectul grenadei fu dezastruos. Îi afundă urechile, încât abia mai auzea ce se petrece în jurul lui; vederea i se înceţosă şi căzu inconştient la pământ. Pentru prima dată de după invazie putea gândi cu acurateţe, ca şi cum explozia îi atinse un nerv şi eliberase micile adâncituri din creierul lui. Dar asta nu dură prea mult timp. Nu se gândi că va trăi după toate astea. Nici nu ar fi putut. Moartea prietenului său era prea dureroasă şi de nesuportat. Dacă era să trăiască atunci familia lui l-ar fi internat într-un spital de nebuni din cauza depresiei şi a stării necontenite de ebrietate în care se va afunda tot mai mult. Dar nu putea să moară; facuse o promisiune şi se simţea dator s-o îndeplinească.

De Gălăţanu Alexandra