Doi ani. Doi ani au trecut de cand a cunoscut-o. Era vara iar ea purta o rochita cu bretele, vaporoasa, de culoare alba. Buclele-i erau ravasite pe spate iar ochii albastrii emanau bunatate si energie. Tot energie si spontaneitate emana si relatia lor. Bunatatea din ochii ei era metamorfozata intr-o dragoste pura, neconditionata.
Doi ani frumosi ca o zi insorita de primavara. Mirosul florilor de cires era inlocuit de mirosul fericirii, culorile vii erau inlocuite de cuvintele dulci, soarele de iubire iar voiosia de imprevizibilul ce alunga plictiseala, atat ca, vise seara ce aduce cu ea frigul ce inca nu s-a indepartat bine.Tot frigul a fost cel care i-a cuprinslui sufletul cand ea i-a spus ca trebuie sa iasa din relatie pentru a-si cladi o altfel e viata. Pentru a o tine langa el, trebuia sa schimbe fericirea cu nefericirea ei iar asta l-ar durea mai tare decat amputarea propriului suflet. Daca atunci cand e vorba de lucruri, punem calitatea in discutie, cand este vorba de iubirea, punem in discutie puritatea sentimentului si daruirea. Daca este nevoie, chiar si daruirea propriei vieti, nu doar a fericirii.
Stia ca frigul il va invalui,stia ca poate, nu va mai fi o alta zi cu soare dar, isi primea bucuros soarta atata timp cat ea urma sa-si traiasca viata intr-o continua zi de primavara. O zi de primavara placuta ce poate, ar aduce din cand in cand, cate un iz de amintirea celui sacrificat, de amintirea unei iubiri pure ca o zi de primavara.
De atunci, sa fie primavara, sa fie culoare, sa-nfloreasca ciresii, sa fie rasete, sa fie soare si sa fie iubire!

De Menai Vasilica Olguta