Satul străbunilor

E plin de oameni câmpul
Tu Doino, -n rând cu ei.
Moșnegi și oameni tineri
Și tinere femei
Aduna fânu-n stoguri
Și snop din spice fac-

George Coșbuc

Era o toamnă târzie, când frumoasă, când capricioasă. Se lăsase înserarea peste satul dintre dealuri. Soarele se ascunsese, încet, după o colină. Cerul avea culori violete și roșiatice, pe care le reflectau ogorul auriu, viile încărcate de rod și livada cea mare a satului. În văzduh, se auzeau mugetele animalelor și glasurile aspre ale țăranilor, care veneau în urma lor. Deși erau obosiți mai aveau puterea să se bucure că au terminat munca și să se gândească ce vor face mâine și cum să orânduiască lucrul mai cu spor.
Sosirea în sat mi-a trezit amintiri duioase! Deși m-am născut la oraș îmi plăcea să merg adesea la țară, în mediu rural, la bunici, să-mi petrec vacanțele. Îmi plăcea să fiu în mijlocul naturii, să respir aerul înmiresmat al serii și al satului, să simt boarea vântului dezmierdându-mi pletele. Aici se născuseră, trăiseră și mai trăiesc, încă, generații întregi, ale familiei noastre, din moși strămoși, de aproape un secol. Străbunicii nu mai sunt demult, pe acest meleag trecător, s-au dus mai aproape de cele sfinte și de cer! Amintirile îmi năvăleau în minte și inimă, aducând povești și învățăminte, de demult, spuse de bunici, dar și întâmplări trăite de mine, în acest colț de rai. Era o altă lume!
Bunica era o femeie destoinică, frumoasă, harnică și săritoare, mereu mă învăța:
-Draga bunicii, pe om să-l ajuți când are nevoie!
Știa bunica o mulțime de proverbe și de povești și mi le spunea, în puținele ei clipele de răgaz, cu o voce blândă, plină de poezie și muzicalitate. Pentru că era multă muncă de făcut în gospodărie, robotea toată ziua prin ogradă, acolo unde se înălța falnică casa bătrânească. Avea grije de numeroasele orătănii și animale din curte, lucra în grădină și pregătea mâncarea pentru toată familia, care lucra din zori până noaptea la câmp. După ce scotea mâncărurile din cuptorul cel mare de lut, bunica mai făcea și o tavă mare cu plăcinte și una cu pesmeți de se simțea aroma, tocmai, de la poartă. Seara se adunau cu toții în jurul mesei.
În familiile numeroase, membrii familiei erau bogăția cea mai mare, căci forța de muncă era prețuită. Celelalte familii își luau ajutoare. Ogorul nu aștepta, trebuia lucrat la timp!
Familia bunicilor avea doi băieți și două fete. Bunicul și băieții munceau, pe ogor, dar ajutau și la muncile grele de pe lângă casă. Erau puternici și bine clădiți, îi călise munca câmpului, iar la vorbă erau hâtrii și sfătoși de nu te mai săturai ascultându-i povestind. Aveau harul specific țăranului român. Fetele, înalte și mlădioase, cu cozile lungi și frumoase pe spate, o ajutau pe bunica în gospodărie. În special cea mare, care rămăsese acasă. Mezina fiind plecată, la școală, la oraș. Dar când venea acasă, în vacanță, era ca o sfârlează prin curte. Și mai târziu, deși se mutase definitiv, chemarea satului era vie și venea des la părinți. Băiatul mijlociu s-a stabilit, la un moment dat și el în orașul din apropriere, dar era nostalgic după sat, după locul natal, așa că a urmat chemarea pământului și s-a întors acasă. Îi plăcea să trăiască în mijlocul naturii, alături de cei dragi.
Când veneau sărbătorile de iarnă, se ducea bunicul la oraș. Sosea acasă, încărcat de promoroacă,
dar și cu o desagă vrăjită din care, tot scotea bunătăți. Smochine, roșcove, halviță, nuga, turtă dulce sub forma de figurine vesele și altele, de-ți lăsa gura apă. În acea perioadă bunica făcea cozonaci mari și pufoși de se umplea casa cu mirosul lor. Umbla la putinile cu brânză și la alte bunătăți, de te minunai ce bogată și îmbelșugată era cămara. Veneau colindătorii prin zăpada înaltă și frigul pe care nu-l mai simțea nimeni. Îi încălzeau spiritul Crăciunului și al sărbătorilor de iarna. Colindau și făceau urări pentru ca noul an să fie mai bogat, mai roditor:

Iarna-i grea, omătu-i mare
Semne bune anul are
Semne bune de belșug,
Pentru brazda de sub plug.
…………………………….
(Plugușorul)
Au fost vremuri bune, care îmi stârnesc amintiri frumoase, despre oameni și fapte!
Dar, din păcate, vremurile nu fuseseră prielnice întotdeauna. Bunicul se prăpădise cu foarte mult timp înainte, răpus de opresiunea regimului Comunist!
Fie că munceau în curte, în grădină sau la câmp, că îngrijeau de animale, țăranii erau legați de pământul lor. După cum aveau ei grije de el tot așa și el avea grije să-i hrănească. Cu cât erau mai harnici cu atât și recolta era mai abundentă. Legătura cu locurile natale este trainică.
A fost o lungă și plăcută întoarcere în timp. Mi-am amintit anii copilăriei fericite. Cu ochii minții i-am revăzut pe cei dragi, cu poveștile și sfaturile lor. Din păcate nu mai sunt, de mult, printre noi, pe acest pământ sfânt!
Mi-am amintit de vremurile când alergam, bucuroasă și desculță prin iarba verde și admiram natura veșnic dătătoare de viață. Cuprindeam cu privirea câmpul cu florile de culoarea cerului. Mă îmbătam de miresmele căpițelor de fân parfumat!
Acum văd alți țărani venind de pe ogor. Îi aud vorbind, cu glasuri grave, din care răzbate totuși bucuria că au mai terminat o zi de lucru.
Și un nou ciclu de viață ia naștere. În vara următoare se vor coace alte recolte, iar în toamna aurie și bogată țăranii vor simții în mâini noile roade: spicele galbene ale ogorului auriu, minunăția rubinie a boabelor de struguri, poamele din pomii fructiferi, ale căror crengi ating pământul, de grele ce sunt! Toamna este anotimpul plin de recolte, ce aduce bucuria împlinirii, pe obrajii aspriți de vreme și de muncă ai țăranilor. Pământul, este darnic cu cei ce-l muncesc cu neostoită dragoste și-i rămân credincioși.
Dorul de locurile natale se cuibărește în suflet și inimă și dăinuie acolo veșnic. Este o simbioză între om, natură și tărâmul de baștină.
Și așa, an de an la nesfârșit!

De Mihaela Cojocaru

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Satul străbunilor, 8.0 out of 10 based on 1 rating