Două zile ieri se legănau bețive
Pe inelul gândurilor tale
și-au căzut, lovite de lumină,
au atins pământul roz al nopții
când, cu sufletul crăpat în stele
m-ai lipit de pieptu-ți,
tu, străine.

Universul tot călca pe pielea mea
și se-mpiedica-n oasele mele,
toată greutatea nopților fără perdea,
toate viețile trăite-n alte morți
furnicau acum pe inima-mi de sticlă,
căutând motive, ce să-ți zică,
ele, naivele.

Dac-am alergat după privirea ta
Nu te-ntoarce să mă cerți,
Râzi ușor și îmbrățișeazpâă-mă din greu,
Căci am fost nebună, eu sau alta,
Tu mă știi, sunt oameni și sunt eu ;

n-am ținut vreodată cont de semne,
am zburat mereu pe lângă străzi,
am iubit cimentul nopților iar ziua
mă-ngropam în flori regale; vezi,
să nu uiți că răni ca de războaie-am strâns
și am adunat petale de otravă-n vis
ca să te așez într-un ierbar de oameni,
să te am, să te-ofilesc de-asemeni.

Cangrenă sunt acum dacă m-arunci
și pulbere am fost pân’ să te-ntâlnesc.
Eu praf rămân și tu poți să mă sufli,
poți să-mi dai foc în pături și alcooli,
dar floare-ți sunt de reușesc să te iubesc.
Și lasă-mă s-o fac, mă ofliesc.