Oameni și camere de hotel

Uite toți oamenii ăștia care n-au ce face pe la casele lor și umblă prin camerele inimii tale… Privește-i și nu le spune nimic; au ei mai multe să-ți spună.
Pășesc fiecare cum îi taie capul, după muzica proprie a beției cu care au îndrăznit să bată la ușa ta, duhnind a secrete care dor și a nevoi imediate de îmbrățișări și mângâieri pe rană. Ai deschis uși, ai închis ferestre, ai adus scaune și așezat mileuri frumos decupate; le-ai făcut cafele în care ai scăpat de cele mai multe ori și grija ta pentru ei și le-ai turnat-o în cești care i-au așteptat zile și vieți doar pe ei. Când se pătau de sângele inimii tale sau pur și simplu îi amețea rapiditatea cu care bătea, rezolvai totul cu niște comprese reci și băuturi pregătite cu mult înainte pentru că toți pacienții tăi îți păreau simptomatici. Măturai toată mizeria pe care o lăsau pe unde călcau și îmbrățișai nostalgică deja aerul în care respirau izul fericirii. Îți transpirau plămânii de euforie când râdeau cu tine și îți tremurau degetele când nu știai cum să îi liniștești dar nu-i goneai niciodată, îi lăsai să plece cât vor, oricâte stricăciuni făceau în ventriculele tale casante. Nu ratau nicio cameră, treceau prin toate cu o nonșalanță care te izbea sau cu o iubire care te topea fără ca măcar să îți dai seama. Mulți ți-au murdărit inima, puțini au curățat-o cu grijă. Și mai erau și nenorocitele de pansamente care țineau loc de podea, însă pe care nu se încumeta să le schimbe nimeni; ștergeai chinuită rănile sub privirile dilatate ale celorlalți și așteptai un dezinfectant… când durerea țipă, uiți că bugetul e limitat.
Toate astea ca să fii o gazdă bună, iar ei au plecat fericiți în cele din urmă. Tu ai rămas, ca un căpitan care așteaptă să se scufunde nava și așteaptă următoarele ape tulburi care să o agite. Sau ca un om singur. Sigur.
Ai rămas cu toate pozele astea care acum atârnă pe ațe dintr-un colț în celălalt al inimii tale și cu cicatrici care nu mai dor demult dar care încă vorbesc singure. Ți-au plăcut oamenii care au venit și au plecat: ca niște turiști într-un muzeu, ca niște copii la bunicii lor, ca niște rătăciți într-o casă de oameni. Mereu cazați, niciodată mutați aici. Uneori te emoționai copilărește când auzeai cu ce picioare obosite au ajuns la tine dar alteori cădeau lați în fața ușii tale, chiar înainte să bată.
Unde-i cheia aia? Cui ai dat-o? Trage odată ușa și pune un pietroi să nu se mai deschidă niciodată. Suportă greutatea lui adusă de liniștea că nu te mai chinuie nimeni. Dar apoi, unde-i fericirea vindecării? Căci tu nu te vindeci decât atunci când îi vezi pe ceilalți pe picioarele lor. Și ale tale. Doar nu vrei să faci toată viața o singură ceașcă de cafea în ibricul tău care a auzit atâtea povești…
Uită toți oamenii ăștia de care și astăzi vorbești în fața pereților tăi…

Enache Lorena-Ella


Elevă
Vaslui
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Oameni și camere de hotel, 10.0 out of 10 based on 1 rating