Empatie cu natura

Simt cum mă prefac în unde de H2O, mă prăvălesc, mă scurg, mă reped, îmi place viteza mea, sfredelesc munții, mă strecor în ravene, mă arunc de pe stânci în căderi abisale și abia aștept impactul care-mi va da și mai multă energie și mă va face să simt solul, să-i dau o sărutare, apoi mă îndrept vertiginos spre mare, primesc afluenți care mă învigorează. Sunt una cu natura, parcă în alt Univers, un Alter Ego nebănuit, care prinde viață din piatră seacă, are viață, apa este viață desigur, simt viața pretutindeni. Apoi altă reîncarnare începe din mine: în loc de brațe îmi cresc aripi, în loc de păr am pene, încep să planez, să zbor, învăț să zbor, mă prăbușesc în picaj, totul e minunat.  Mă opresc pe  un munte. Simt cum din picioarele mele cresc rădăcini, pătrund solul cu ele parcă l-aș fertiliza, sunt în comuniune cu solul care mă hrănește și-mi oferă susținere, mă simt tot mai robust. Îmi cresc frunze, razele soarelui îmi încălzesc fruntea și frunzele îmi dau energia extrăgînd-o din soare, ploaia ce urmează mi-e și ea prietenă hidratîndu-mă, pielea se transformă în scoarță care mi-e tot mai strălucitoare și mai fermă. Simt cum fiecare din aceste elemente-apă, aer, sol, soare- îmi dau viață, e minunat să fii pom, e minunată viața de arbore, aerul din jur  e minunat.

Sunt un munte.  Zorii se îngână peste creștetul meu încăzindu-l și alungând umbrele ca pe niște stafii transcedentale. Lacurile de la picioarele mele îmi dau viață, mă răcoresc, mă oglindesc în ele în fiecare zi și astfel am posibilitatea să văd cum am îmbătrânit. Tot viață îmi dă și roua așternută peste iarba care crește ca o barbă pe obrajii mei, viață îmi dau și zăpezile așternute ca o spumă de ras peste pomeți, mă răcorește ceața care se ridică dinspre poalele mele înspre frunte, mă îmbucură toate vietățile care umblînd pe mine mă gâdilă într-un mod foarte plăcut, îmi fac un micromasaj și  mă curăță de paraziți  altele îmi tund iarba ceea ce mă împrospătează, îmi fac mult bine prin existențialitatea lor, simt că n-aș putea exista fără ele. Mă spală torentele, șuvoaiele, mă împrospătează ploile, iar fulgerele și  tunetele îmi cîntă simfonii, pădurile îmi sunt îmbrăcăminte iar pajiștile așternut.

Sunt Oceanul. Bancurile de pești îmi circulă prin vine și-mi provoacă fiori de bucurie, de viață, de energie, de forță pozitivă. Mareele din mine o iau razna, devin năvalnic, alizeele mă împrospătează, mă parfumează, coralii îmi sunt scheletul din care cresc, insulele îmi sunt pistruii de pe obraji, petele de culoare ale ființei mele care-mi dau un farmec exotic, vulcanii sunt răbufnirile mele, acneea mea adolescentină, manifestarea prin care scapăt foc și pară când mă enervează lumea, omenirea, care deși minusculă are puteri nebănuite de a preface această lume, acest paradis în scrum, mai mult chiar decât ar face-o vulcanii mei. Simt Luna cum îmi dă putere surâzându-mi și îmi transformă undele în mișcare dătătoare de viață.

În fine sunt Planeta, simt ce simte Planeta Mamă. Vin și oamenii, fii mei nerecunoscători. Le-am dat adăpost, hrană, veștminte din trupul meu. Sunt vietăți drăgălașe, dar mici ticăloși, pe care i-aș putea face scrum oricând astupându-i cu lavă. Ei mă dezgolesc de păduri, din cauza asta încep să simt și frigul iernii și arșița verii,  îmi împuținează turmele de viețuitoare, rămân nedeparazitată din cauza asta, stârvuri îmi putrezesc pe piept. Sunt ca niște viermi ce încep să mă sfredelească de mă rănesc cumplit, mă dor rănile fizice dar și cele morale, parcă ar fura ceva din mine, nu le-a ajuns seva hrănitoare ce le-am furnizat-o de la sânul meu, vor totul din mine, ceva sclipitor ce zace în mine, nu știu de ce le place tot ce e sclipitior și la ce le folosește, mă epuizează, mă dor toate aceste acțiuni tiranice, viețuitoarele  îmi plâng pe umeri, izvoarele mi-au secat de atâta plâns, mă nărui în curând ca un castel de nisip. Mă dor creștetele încărunțite de ghețarii care acum, din cauza febrei ce mi-a provocat-o omenirea, încep să șiroiască precum niște lacrimi care izbucnind vor forma torente ce  vor mătura tot.  Mi-au otrăvit ființa, au otrăvit aerul, apa, solul, mi-au otrăvit seva din care se hrănesc ei înșiși, iar acum otrava aia zace și în ei și în creierele lor poruncindu-le, de parcă ar exista conștiință în ea și cerînd  și mai multă otravă, zici că ar sălășlui în otrava aia vreun instinct de conservare care i-ar cere să se multiplice. Parcă le-ar plăcea otrava, nu vor să înțeleagă că otrava otrăvește nu hrănește?   Nu înțelegeții fii mei că dacă eu mă sfărșesc și pentru voi e sfărșitul? Că nu vă puteți hrăni cu ce găsiți în măruntaiele mele, acel ceva sclipitor nu e comestibil? Nu înțelegeți că pe lângă aerul aproapelui (de care nu vă pasă) îl poluați și pe al vostru, inconștienților? Că voi respirați aer nu bani? Și că în curând nu veți mai avea un loc sănătos, nici frumos  în natură unde să vă refugiați în vacanțe? Că voi fi stearpă, cheală, ciupită de vărsat, nu veți mai găsi loc sub soare la umbră, asta vă doriți? Bine că nu sunteți nemuritori că  v-ar trece prin gând să scoateți tot heliul din Soare(atunci când tehnologia vă va permite) până s-ar stinge complet și apoi ați stinge rând pe rând toate stelele, toate galaxiile, tot Universul. Dar jur că voi cere ajutor Universului, să vă facă una cu pământul, soarele vă va pârjoli, marea vă va înghiți, vulcanii vor cerne cenușă și lavă, se vor declanșa stihiile naturii peste voi. Opriți-vă până nu e prea târziu, mici drăgălași nemernici! Dacă nu înțelegeți că trebuie să existe un echilibru, veți dispărea din acest echilibru, care va dăinui oricum, cu sau fără voi, că veți declanșa peste voi dezechilibrul care  va aduce echilibrul post-mortem.

De Nicolae Tomescu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)