Cutia din cămară

Regăsesc în cămară cutia prăfuită, plină de amintiri, puritate și inocență. Au trecut șapte sute de mii de respirații de atunci, un milion de gânduri. Mă încearcă un sentiment mult prea cunoscut. Mă simt ca și cum m-as sufoca, luptându-mă pentru fiecare respirație, dar ceea ce inspir nu este aer, inima mi se zguduie cu fiecare bătaie, acceptând otrava, hrănindu-se cu ea, prelungindu-mi atât existența, cât și agonia, mintea imi dictează pașii spre aceleași imagini umplute cu neînțeles, repetate la nesfârșit, în timp ce eu sunt prins în acel dans fără speranță.

Mă trezesc din nou la malul mării, privind spre acele valuri potrivnice, cerându-le înapoi ce e al meu, blestemând ziua în care mi-a fost luat. Obișnuiam să le provoc să mă lovească, neștiind ce urma să pierd, zâmbind ironic la ideea că ceva ar putea să mă doboare.

Privindu-mă acum, nu mai regăsesc nimic, acum sunt în genunchi cu acea cutie în brațe, acum am pierdut acel alfabet, acum acele jumătăți sunt despărțite, deși sunt parte ale aceleiași inimi, acum cerul, atât de diferit față de cel al nostru, ascunde mesaje în acei nori risipiți, pierzându-și din acel albastru pur al ochilor tăi, lăsând în schimb un roșu stins, din ce în ce mai stins.

În jurul meu luminile întunericului îmi desenează, fără milă, perfecțiunea chipului tău, răvășind ce a mai rămas din lumea asta pustie.

Las cutia pentru câteva secunde și mă ridic, pașii îmi sunt grei, presați de distanța dintre noi, făcându-mă să calc pe glezne până mă prăbușesc din nou în genunchi. Ridic privirea spre ceas, secundele sunt minute, minutele sunt ore întregi, orele…nu mai vreau să știu! Unde m-a adus timpul? Încerc să adun doi cu doi, dar acel patru, cifra iubirii noastre, reprezintă doar o simplă cifră acum. Sau…am greșit? Dacă ar fi 22?

Nici măcar zâmbetul ironic nu îl mai pot schița. E ciudat cum o mică ființă îți poate oferi puterea să îl înfrunți pe Poseidon, dar te și poate lăsa doborât de cea mai mică bătaie de aripi a unui fluture. Razele soarelui pătrund în încăpere, amintindu-mi de ultima zi, o zi de iunie când eram acolo, te aveam în brațe și mă întreb: mi-ai putea cere acum să uit? Să distrug totul, ca apoi să mă înec în acel fum? Aș putea oare să mai respir fără să mai cunosc aerul? Voi aștepta acel tren în gară, prefăcându-mă că știu unde merg, voi zâmbi pentru a mă pierde în lumea lor, lăsând în urmă lacrimi în ochii unei fetițe ce strigă în urmă „Mami! Tati!”, voi arde focul și voi stinge apa, mă va topi cea mai rece zăpadă și mă va îngheța însuși soarele, dar să uit? În care viață?

Să te schimb cu un alt soare? Ar fi în zadar, nimic nu strălucește ca tine. Reușești să luminezi cea mai întunecată lună, creezi un haos printre stelele singuratice, făcându-le să își piardă propria lumină, să decadă, lăsând în urmă lacrimi ca mai apoi să renască în mângâierea ta suavă.

La ce folos alt soare? Dar aer? Ce adiere îmi va mai ciufuli părul? Mă faci să zbor, să ating norii, să-i risipesc, pentru a-ți vedea perfecțiunea ochilor în acel cer senin.

Voi uita aerul… Dar apa? În ce ploaie îți voi mai simți gustul? Cu ce să sting focul ce mă distruge puțin câte puțin?

Dar inima? Cu ce inimă voi mai simți dacă a mea e la tine? Cu ce zâmbet să îi mint dacă l-am pierdut pe al meu în privirea ta? Cu ce ochi să îi privesc dacă ai mei sunt tulburi? Cu ce forță să îi șterg dacă puterea brațelor nu o regăsesc decât atunci când sunt în jurul tău?

De ajuns! Las cutia în acel colț umbrit, visând la ziua când o vei cere înapoi, iar apoi mă întorc în jumătatea mea de pat, lăsând cealaltă jumătate, a ta,  neatinsă. Închid ochii încercând a mia oară să ajung într-o zi de martie, să ucid timpul pentru a rămane captiv acolo, rătăcit și găsit…

De Borcan Cristian
https://www.facebook.com/wings.for.my.valentine

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)