Sau nu

De data asta hai sa incepem fara iubiri nemuritoare, soapte suave si prapastii infinite. Sincer acum, cati oameni au cazut intr-o prapastie si au trait sa iti povesteasca experienta? Din cate stiu eu, nici unul. Asa ca am hotarat sa las literatura pseudo-obscura altundeva, si am ales sa nu imi innec eu-l pe fundul vreunui ocean sau sa il fac sa treaca prin flacarile iadului. Pentru ca pur si simplu habar nu am cum este acolo, si nici nu vreau sa aflu prea curand. Si oricum nu prea ma descurc cu metaforele. Insa, mereu mi-au placut povestile si stiu una care incepe cam asa:

6,902,500,000.

Atati oameni locuiesc pe pamantul asta – sau cel putin asta spun statisticile.
In viata fiecarei personae exista cel putin un moment in care totul isi dezvaluie rostul. Dureaza doar cateva secunde: clipesti din ochi de cateva ori, inspiri, expiri, si apoi totul are sens. Sunt sigur ca toti ati simtit asta cel putin odata in viata. Daca nu, urmeaza sa se intample. In momentul ala esti sigur ca poti trece peste orice obstacol – fie ca e pe pista de alergari sau dintr-un joc video – deschizi ochii, iti scoti sabia si incepi sa lupti.

Iti dai seama? Sapte miliarde de oameni si fiecare stie ceea ce trebuie sa faca. Oare cati dintre ei clipesc in acelasi timp? Eu sigur as vrea sa stiu cine indrazneste sa clipeasca in acelasi timp ca mine.

Sau nu.

Odata ca niciodata, cand lumea era facuta numai din povesti in care fetele isi pierdeau pantofii iar printii le gaseau printr-o minune, cand se facea din tantar armasat si fiecare fir de iarba era sincer, m-am nascut eu. Era frumos afara, din cate mi-au povestit cei care inca isi mai amintesc. Ciudat insa, mie nu mi-a placut niciodata vremea insorita.

Apoi am crescut, am luat o sabie intr-o mana si o funie in cealalta si am spanzurat si am ucis tot ce am avut in cale. Nu stiam ce fac, dar era amuzant sa imi cheltuiesc energia pe lucruri care nu imi folosesc. Asta credeam eu ca trebuie sa fac.

Intr-o zi m-am trezit si mi-am spus ca trebuie sa cuceresc lumea. Am impartit vestea in stanga si in dreapta si am inceput sa planuiesc intens inarmata cu un creion, o foaie de hartie si limitele pe care le invatasem la matematica. Din pacate, nu a mers. Am aflat apoi ca lumea nu poate fi impartita sau cucerita pentru ca in primul rand nu stiam ce este lumea. Apoi am incercat sa mi-o imaginezi in diferite forme – un cerc, un patrat. Cum nu a mers nici asa, am incercat sa privesc in perspectiva: o sfera. Da, asta era raspunsul pe care il cautam de atata timp: lumea era o sfera (este logic din moment ce pamantul este o sfera asa ca prin alalogie si lumea ar trebuie sa fie o sfera,nu?) Dar timpul a trecut si cum nu gaseam nici o modalitate sa cuceresc o sfera, am inceput sa mi-o imaginez ca pe o persoana. Da, lumea e o de fapt o domnisoara. Are o minte a ei si de obicei zambeste des. Zambeste cand cate un copil se trezeste dimineata si o vrea.

Acum totul se rezuma la cum as putea cuceri o domnisoara? Una cu picioare lungi, pantofi cu toc cat un munte si ochii albastri. Uneori cand ne mai intalnim imi zambeste frumos, dar niciodata nu inteleg ce vrea sa spuna cu zambetul ala. De multe ori am incercat sa o abordez, dar nu s-a putut pentru ca mereu avea alta treaba si intotdeauna anula intalnirile noastre.

Probabil era de vina modul in care formulam intrebarile mereu: “Vin sa te iau de acasa?” sau “Vin sa te iau la un film?” Nimanui nu ii plac oamenii posesivi, mai ales domnisoarelor. Cel mai frustrant este ca mereu imi zambeste ca si cum ar sti ceva ce eu nu stiu. Probabil ca stie ca daca pun mana pe ea nu mai scapa – la urma urmei, funia pe care o tin in mana dreapta nu e doar pentru spanzurat. O funie are multe intrebuintari si de cele mai multe ori pescarii folosesc o funie sa isi lege barca de mal.

Asa ca maine dimineata o sa imi las sabia acasa, pun funia-n cui, si poate o pacalesc. O sa ma duc la ea cu un zambet repetat in oglinda si o sa o intreb fara ocolisuri si fara sa inventez metafore care sa ii complimenteze ochii albastri:
“Vrei sa te scot la o plimbare?”

de skippedabeat

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.4/10 (5 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 5 votes)
Sau nu, 7.4 out of 10 based on 5 ratings
  • lazar

    o lectura care-mi aminteste cum faceam cercuri folosind compasul. Intepam hartia si apoi trageam linia de creion in jurul intepaturii. Uneori apasam prea tare alteori deloc si nu neaparat tinand seama de vreun criteriu.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Smile

      un critic bun stie spuna lucrurilor pe nume, tu ce-ai vrut sa spui de fapt? 🙂

      VN:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
      • lazar

        nu sunt critic şi deci în nici un caz bun. Am vrut să spun că şi eu am credinta că experinţa mea este “MAI” decât a ta, Smile, dar poate că nu e aşa. Ştii – ca atunci cand doar te raportezi la tine şi nu ştii că “REALISMUL” tău este iluzoriu. (adică al meu, – al tău, Smile, nu ştiu, dar poate tu eşti un caz ieşit din comun)

        VA:F [1.9.22_1171]
        Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • skippedabeat

    Asta era si telul textului, sa fie citit usor.

    Am eu multe atractii catre funii care nu pot fi mentionate aici. 🙂

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Smile

    Am auzit ca unii oamenii folosesc funia si pentru legat de pat 🙂

    Au citit usor textul, a fost ca o plimbare prin parc, fara metafore excesive sau epitete fortate.

    N-am mai intalnit simbolurile astea, sabia si funia impreuna, E inovatie de-a ta sau ai o atractie anume catre funie? 🙂

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)