Clădiri înalte, străzi pustii, oameni toropiţi. Frig, doar frig. Frig şi noapte, frig ce mă învăluie. Maşini zgomotoase ce înaintează spre destinaţii imprecise. La fel ca mine. Vânt. Oh, ce vânt! Totul aduce a melancolie astăzi, a gol şi pustiu, aşa cum mi-e şi sufletul.

Văd zeci de chipuri. Chipuri întunecate, confuze. Oameni urâţi, plini de cicatrici interioare şi de inimi reci. Privesc zeci de feţe distorsionate, care-mi aruncă suliţe de foc. Ochi mari şi bulbucaţi, guri strâmbe, limbi spintecate. Toate mă urmăresc pe mine, dar eu nu reuşesc să mă ascund. Înaintez printre ei, privind în urmă câteodată şi regretând încă un pas făcut. Văd cerul fără culoare, îndoliat, apăsându-mă şi rănindu-mă mai tare. Parcă mă priveşte confuz, sperând ca eu să nu renunţ, dar întrebându-se ce am de gând, încotro mă poartă vântul.

Continui să merg. Şi văd din nou, dar şi aud. Aud un plânset, aud un ţipăt. Dar nu-mi întorc privirea, căci e un plânset de copil. Cine l-o fi adus pe lumea asta? Voci mai grave, mai ascuţite, trec pe lângă mine şi apoi se pierd. Văd ferestrele clădirilor. Întuneric peste tot, doar pe ici colo câte-o lumină slabă. Văd pe afară şi îndrăgostiţi, dar ştiu că nu se iubesc. Se strâng în braţe, dar au inima de piatră. Sunt egoişti, caută doar puţină căldură, nu şi iubire. Trec pe lângă ei fără să-i mai privesc. Trotuarele şi străzile sunt atât de banale, atât de comune. Lumea doar calcă, fără să se oprească, fără să acorde atenţie. Toţi sunt egoişti, reci, palizi. Fiecare îşi poartă povara, propriile încărcături sufleteşti. Toţi trec unii pe lâgă alţii fără să le pese de povara celuilalt.

Şi eu îmi port propria durere, şi eu sunt la fel de egoistă. Nici eu nu o duc pe a altora, nici eu nu mă interesez de inimile altora, ci doar de a mea. Dar cum te poţi interesa de altcineva când propria-ţi inimă e rece? Când eşti plin de ură, de pustiu şi frig. Când ultimul strop de iubire ţi s-a scurs prin vene.

Dar continui să merg. Văd aceleaşi realităţi ce-mi par acum străine. Nu ştiu cât din ceea ce văd e adevăr şi cât e distorsiune. Dar ochii-mi par învăluiţi de ceaţă, de o perdea neagră, de melancolie. Totul îmi pare negru. Dar continui să merg. Aud din nou. Aud ciripitul unor păsări care pleacă spre un loc mai cald, mai bun. Zboară după iluzii, aşa cum fiecare dintre noi o face. Aud strigătul puternic al unei mame ce-şi cheamă copilul. Dar pierdut îi va fi, pe veci. Aud respiraţia neregulată a unui bărbat ce aleargă. Aud din nou copilul. Încă plânge, dar e departe.

Oh, ce pustiit mi-e sufletul! Şi ce durere simt! Şi frigul mă acaparează tot mai mult. Pielea mâinilor mi-e albastră, simt că-mi va crăpa. Buzele îmi tremură mai mult ca niciodată, iar limba nu mai e în stare să şoptească, să vorbească. Să vorbească. Dar ce e de spus, acum când lumea se duce la vale, acum când orice faptă nu mai are însemnătate şi cuvintele devin o înşiruire de hieroglife, reprezentări pe care nimeni nu le mai înţelege.

Dar continui să merg. Continui să văd şi să aud. Dar acum încep şi să simt. Simt ceva în afara frigului. E ceva ce-mi dă fiori şi mă doare. Poate-s picurii de ploaie. Poate e bătaia vântului. Cu toate astea, e copleşitor. Tremur. Mă doare mai tare. Poate e sentimentul vinovăţiei. Al regretului. Mă tulbură şi mă doboară. Dar continui să merg.

Văd din nou. Aud din nou. Şi continui să simt. Aceleaşi chipuri fără viaţă, acelaşi cer sur, aceleaşi voci posomorâte, disperate, plângăcioase. Aceleaşi poveri. Eu continui să le duc, să le târăsc în spate şi în inimă. Ei continuă să treacă nepăsători. Să fie orbi. Mi se usucă gâtul. Mi-e sete, deşi plouă. Respir cu greu, deşi nu alerg. Mă simt singură, deşi mă izbesc de un om la fiecare trei secunde. Îmi tremură mâinile, dar nu de frig. Vreau să ţip, dar fără rost. Dar continui să merg, pe acelaşi drum imprecis.

Mă cuprinde teama. Teama de a-mi termina călătoria. Teama de a nu-mi găsi destinaţia. Mi se înceţoşează privirea, iar pleoapele îmi tremură. Îmi dau ochii pest cap, îmi şterg o lacrimă trădătoare, îmi ating cu limba degetul, gustând din propria durere. Mă şterg din nou la ochi, dar nu reuşesc să opresc nimic. Mă afund mai tare în singurătate. Văd, aud, simt. Văd oameni, analizez cinetica trupurilor, aud la infinit vocile sfâşietoare, aud paşii lor grăbiţi. Simt frigul, şi el mă simte, mă îmbrăţişează. Simt totul. Mă doare tulburător, mi-e ca un ghimpe adânc înfipt în inimă. Singurătatea mi-e tovarăş, dar câteodată se înstrăinează de mine. Nu-mi şterge lacrimile niciodată, ci doar mi le provoacă. Dar continui să merg.

Mă apropii. Mă apropii de o posibilă destinaţie, căci încă nu ştiu pe unde umblu. Dar încă văd, aud şi simt. Nu-mi întorc privirea, nu mai ciulesc urechile, nu-mi intensific nicio trăire. Nu mai depun efortul de-a exista. Văd ce e de văzut, aud ce e de auzit, simt ce-i de simţit. Toţi îmi vor fi martori, dar nimeni nu mă va apăra. Sunt terifiată. Întregul corp îmi freamătă şi inima mi-e spintecată. Mă face să scrâşnesc din dinţi, să mă-ncovoi de durere. O durere ce mă torturează fizic şi psihic. Gâtul încă mi-e uscat. Limba încă nu vorbeşte. În cap mi se-nvârte o lume-ntreagă, mi se amestecă teorii şi întrebări, mă duce-n prag de nebunie. Oh, Nebunie! Cât m-ai urmărit. Doar Nebunia mă va mai striga pe nume. Nebunia şi Singurătatea îmi vor fi tovarăşe până la destinaţie. Mă vor învălui, mă vor iubi, mă vor îmbrăţişa, mă vor primi, mă vor, mă vor, atât de mult mă vor.

Din nou îmi curge-un şir de lacrimi, lacrimi ce îmi ating buzele. Iar buzele mi le gust cu limba, limba mi-e aspră, dar încă simte. Nu vorbeşte, dar gustă şi primeşte. Şi obrajii-mi sunt pătaţi, ochii mi se îneacă, se inundă, dar lumea încă e nepăsătoare. Şi va continua să fie. Dar eu continui să merg.

Încă mai am puterea de a vedea, auzi şi simţi. Încă văd negrul, aud negrul, simt negrul. Încă exist, dar Nebunia merge alături de mine. Aş vrea să o strig pe nume, dar limba tot nu poate vorbi, nu poate ţipa. E totul în zadar, iau lucrurile de la sine. Ah, Nebunie! Ah, Singurătate, de ce mă chinuiţi? De ce plâng şi nu m-aude nimeni? De ce tânjesc şi nu primesc? Cine sunt, unde sunt, de ce sunt? Dar oare sunt? Am fost? Voi mai fi? Ah, Nebunie, mă faci să gândesc necuviincios. Îmi iei minţile, îmi amesteci teoriile şi întrebările, îmi divulgi secretele. Ah, Singurătate! Mă laşi goală şi pustie. Mă laşi să tremur de frig. Mă laşi fără suflare. Nu mă laşi să mă acopăr. Nu mă laşi să mă ascund, dar oricum nimeni nu mă vede. Dar continui să merg.

Şi unde ajung? Continui să văd, să aud, să simt. Dar nu mai văd oameni, nu mai aud glasuri, nu mai simt frigul. Nu-i acelaşi drum. E plin de scaune, scaune albastre sau poate negre. Scaune murdare care mi se-nvârt în minte. Oh, Nebunie! Ce îmi faci? Văd doi copaci. Sunt goi, la fel de goi ca mine. La fel de singuri. Oh, Singurătate! Ce îmi faci? Pășesc pe-o suprafață rece, betonată. Văd nori, nori suri și triști. Văd imagini ce se descompun, îmi văd păcatele înaintea ochilor, privesc spre orizontul infinit, nedeslușit. Privesc spre o oglindă ce mă urâțește. Aud doar propria-mi bătaie a inimii, încerc să strig, dar am aceeași limbă mută. Genunchii par să mi se îndoaie, picioarele vor să fugă, dar nu le las. Mintea îmi joacă din nou feste. Mă simt goală și înfrigurată. Și picuri mici de ploaie îmi sărută fruntea, iar obrajii mi se încălzesc mai mult cu fiecare lacrimă scursă. Ce gust amar au toate aceste lacrimi! Dinții mă dor, buzele mi se crapă. Încerc să-mi mușc carnea, atât de tare încât reușesc să țip. Devin una cu durerea. Amândouă suspinăm și plângem, amândouă ne simțim una pe cealaltă. Și vreau să mă dezbrac. Să fiu pustiită în mod complet. Doar eu. Eu. Fără nimic. Arunc cămașa, îmi sfâșii gulerul. Îmi rup colierul de la gât și îl las să se piardă printre șine. Oh, ce timpuri fără vlagă.

Și acum stau goală, atinsă de fiorii reci ai serii, ai vremii, iubită doar de Nebunie, atinsă doar de Singurătate. Tremur. Îmi tremură brațele, palmele, degetele, sânii, gâtul, genunchii, spatele. Toate mi se sfâșie și mă văd în geamul spart al unei uși. Goală, albă, rece, moartă. Ce piele! Oh, ce piele! De ce mă aflu aici? Și scrâșnesc din nou din dinți. Văd șinele din juru-mi. Văd scaunele, văd gara. Văd ceasul ce-a pierdut noțiunea timpului. Dar ce e timpul? De ce îl urăsc atât de mult? Mă gonește, mă grăbește. Va trebui să-i fac pe plac. Ah, ce minte încurcată am! Ah, tâmplele mă dor! Vreau să ating un vis, să-l fac mai real decât însăși realitatea. Să-mi arunc povara, să nu mai fiu.

Ah, Nebunie! Ah, Singurătate! Văd, aud, simt? Dar ce văd și aud și simt? E ireal, e terifiant, e nebunesc. Ajung să-mi sfâșii carnea, mă-nvârt amețită, nu știu ce mă cuprinde deodată. Țip, căci limba nu mai e mută. Țip, mă mișc și-mi zdrobesc trupul de un zid. Îmi zdrobesc sânii și mă dor teribil. Sângerez, mi-e frig, mi-e sete, mă doare. Frigul e parte din mine. Inima e tot de gheață. Palmele îmi sunt crăpate, degetele mi-s roșii, pătate de sânge. Și în cap mi se învârte-o altă lume. Și-mi vine să arunc cuvinte, să mă eliberez de ele.

Ah, Nebunie!
     Ah, Singurătate!
     Durere
     Chin
     Dar oare am fost?
     Sunt?
    Voi fi?
    Tulbure
    Răcoare
    Oh, ce plânset mă cuprinde!
    Pustiu
    Dezamăgire
    Unde mi-e destinația?
    Oh, ce dor mi s-a făcut deodată!
    Moarte
    Și apoi viață
    Dar unde e viața?
    Dar tremur
    Sunt speriată
    Mi-e teamă
    Dar vreau
    Să plec
    Să mă opresc
    Să nu mai văd
    Să nu mai aud
    Să nu mai simt
    Încetez
    Propria-mi existență
    Căci n-are rost
    Sunt deja mutilată
    Și lumea s-a schimbat
    Distorsiune
    Urâțenie
    Întuneric
    Oh, ce minte! Oh, ce suflet sunt!
    Dar oare sunt?
    De ce sunt?
    N-o să mai fiu.
    Oh, eternitate!

Destinația mi-e aproape. Calc pe beton, în tălpile goale. Pietricelele mă rănesc, dar nu mai mult decât sunt deja rănită. Calc peste hainele sfâșiate, mă apropii de șine. Și văd, aud, simt. Dar văd cum destinația mi se apropie, aud cum roțile înaintează pe șine, simt frica și groaza necondiționată. Dar nu dau înapoi. Aici mi-e locul. Aici rămân. Aici voi continua să nu mai fiu. Și se aude tot mai tare. Se vede tot mai bine. Simt tot mai intens. Sângele îmi clocotește. Nu știu cât e ceasul. Nu mă mai regăsesc în timp și spațiu. Sunt doar un suflet gol, gata să se piardă. Ah, Nebunie! Ah, Singurătate, îmi rămâneți alături până la moarte! Oh, Moarte! Dar te apropii atât de repede! Mai am timp să gândesc? Dar am făcut-o până acum? Mai am vreo clipă de ceva? Oh, unde mi-e aerul? Unde mi-e lumina? Unde e vocea, trupul, existența mea? Nu va mai fi.

Și trenul imens vine să mă ia. Îmi atinge trupul gol. Nu mai aud, nu mai văd, nu mai simt. Dar rămân cu ochii bulbucați, ațintiți în gol.

Și nu mai sunt

De Ana Danilov