Cea dintâi durere

Sărbătorile de iarnă sunt un bun prilej de meditaţie asupra evenimentelor din anul care e pe cale să se încheie şi, totodată, pentru a hoinării prin vremurile trecute, ştergând praful uitării de pe întâmplările care ne-au marcat existenţa.

Întâmplarea pe care am să o istorisesc s-a petrecut demult… tare demult. Era în decembrie 1961. Iarna îşi intrase în drepturi, asprind zăpada şi împodobind ferestrele cu minunatele şi inegalabilele sale flori de gheaţă. În odăiţa de pe strada Cotului – stradă dispărută odată cu construcţia magazinului Central – o sobă mică de tuci izbutea cu greu să ţină gerul la distanţă. Era ajunul de Moş Nicolae.[1]

Strada Regele Ferdinand în 1953; strada Cotului, paralelă cu Regele Ferdinand era în spatele clădirii din dreapta (sursa: www.istorielocala.ro)

Strada Regele Ferdinand în 1953; strada Cotului, paralelă cu Regele Ferdinand era în spatele clădirii din dreapta (sursa: www.istorielocala.ro)

De mult îmi lustruisem ghetuţele şi le aşezasem pe pragul uşii, alături de nuieluţa Moşului, împodobită sărbătoreşte. Aşteptam cu nerăbdare să treacă noaptea, să vină zorii, ca să mă bucur de cadouri. Dar nu numai Moşul Nicolae era pricina bucuriei mele, ci şi întoarcerea tatei, de la Bucureşti. Pe vremea aceea, tata era angajat al Teatrului Naţional, în calitate de „maşinist”, meserie cu rezonanţe tehnice care – de fapt – se reducea la manipularea decorurilor. Tocmai atunci se potrivise a fi plecat „în turneu”, în capitală, cu naţionalul clujean. Ştiam că nu se întoarce cu mâna goală, iar ceea ce avea să îmi aducă nu putea fi decât pe măsura deplasării sale la „regăţeni[2]”.

Frământat de nenumărate presupuneri vizavi de cadoul pe care aveam să îl primesc, am adormit  într-un târziu, fără a izbuti să-l surprind pe Moş Nicolae – precum îmi promisesem – în momentul în care îmi pusese darurile lângă ghetuţe. Când am deschis ochii, lumina difuză a zorilor pătrundea cu greu prin geamul îngheţat şi acoperit – pe jumătate – cu perdeluţe de hârtie. Primul gând care mi-a strâns inima în ghiara nesiguranţei  s-a concretizat într-o întrebare rostită cu glas tare şi cu o teamă nedisimulată: „A venit tata?!” Am sărit din pat şi l-am văzut pe tata şezând la masă, privindu-mă cu un zâmbet larg întins pe faţa-i obosită de drumul de noapte. Am sărit în braţele lui, fără să mă fi uitat la darurile lăsate de Moşul Nicolae pe pragul uşii şi abia am putut să îngaim: „Mi-ai adus ceva?” „Eu ţi-am adus” – a răspuns tata serios şi a continuat în timp ce cotrobăia prin servieta lui de piele jerpelită – „dar tu ştii vreo poezie?”

Pe vremea aceea, se obişnuia ca adulţii să pună – de regulă – două întrebări celor mici. Prima suna cam aşa: „Ia spune, ce vrei să te faci când vei fi mare?”, iar cea de a doua – cu referire la „bagajul cultural” – avea următorul connţinut: „Ai învăţat vreo poezie?” După ce copilul răspundea la întrebări, era invitat să recite poezia pe care o avea în „repertoriu”. Ca orice adult, şi tata a procedat la fel, trecând însă peste prima întrebare convenţională.

„Sigur că ştiu!” – am strigat plin de uimire, cu ochii cât farurile de camion – când am văzut că pe tăblia mesei tata aşează o

  Macheta autoturismului M-20 Pobeda

Macheta autoturismului M-20 Pobeda

„Pobeda” mare, roşie, cu motor cu volant şi nespus de frumoasă. Era macheta autoturismului rusesc M-20, prezenţă notorie pe şoselele României acelei perioade. „Păi, atunci spune!” – m-a trezit tata din uimirea care mă lăsase fără grai. Trecusem binişor de trei ani, aşa că ştiam trei poezii. Prima am învăţat-o de la bunicul din partea mamei – om aspru şi harnic, hârşit prin ambele războaie mondiale. Cred că poezia era o întocmire de a sa – o glumă, un amestec de viaţă cazonă cu veşnica foame a ţăranului sărac, lipsit de pământ şi de grâne. Am tras aer în piept şi am început să turui:

 

„Tata meu cătană-a fost
Cu şapică de rogoz
Şi c-o  puşcă de răchită
Puşcă-un bruj[3] de mămăligă”.
 
„Atât?” – a întrebat tata. „Nu, nu! Mai ştiu!” – am strigat eu speriat de posibila dispariţie a maşinuţei şi am continuat:

„E bolnavă rău broscuţa! 
Umblă-n cârje sărăcuţa.
Dar la vara care vine
Are să se facă bine,
Că merge la Techirghiol
Şi face băi cu nămol”.
 

Între timp, se aşezase şi mama la masă, iar eu – ca să impresionez şi mai mult asistenţa şi să o epatez cu producţiile mele literare – am trecut la „piesa de rezistenţă” care vorbea despre un conflict caznic, izbucnit dintr-o eroare culinară:

„Merge moşul pe şosea 
Cu doi pui de turturea.
«Dă-mi-i mie moşule!»
«Nu ţi-i dau, mucosule!
Că-i duc la băbuţa mea
Ca să facă tocăniţă!»
Tocăniţa n-a fost bună!
Dă-i la baba peste mână!”

Am sfârşit poezia într-un final apoteotic menit a glorifica atitudinea fermă şi curajul moşneagului. Astfel, mi-am lovit mâna stângă cu cea dreaptă, sugerând, prin mimică, gestul categoric al moşului care o sancţiona pe băbuţa lui pentru nepriceperea de care dăduse dovadă în gătirea puilor de turturea. Ei, în momentul acela s-a produs „tragedia”: amploarea mimicii a fost atât de mare încât am atins Pobeda care stătea în aşteptare pe colţul mesei, trimiţând-o de-a berbeleacul, direct sub pat. În urma impactului, motorul cel nou, cu volant, s-a defectat, maşinuţa pierzându-şi autonomia de mişcare.

O adâncă tristeţe a pus stăpânire pe mine. Îmi simţeam sufletul frânt de durere – de cea dintâi durere – încât numai darurile de Crăciun au fost în stare să-l tămăduiască într-o anumită măsură. Chiar şi astăzi, după mai bine de o jumătate de veac de la acea întâmplare, mă încearcă nostalgia, la amintirea minunatei mele maşinuţe cu motor, cu volant.

[1] Strada Cotului făcea legătura între strada Cotită şi strada Tipografiei. În perimetrul delimitat de aceste străzi era un grup de clădiri demolate în 1977 spre a face loc magazinului Central.

[2] Locuitori ai regatuliui României; denumire de „regăţean” datează de după primul război mondial.

[3] Bruj = bulgăre

De Ioan Ciorca

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
Cea dintâi durere, 10.0 out of 10 based on 3 ratings