Am lacrimi de tăciune pe faţa de pământ
Durerea îmi rămâne şi încă tot mai plâng.
Nu mai este în ceruri perdeaua gri de vise.
S-a disipat în nouri, speranţele-s apuse.

Un muşuroi de gânduri frământă timpu-n mine
Şi macină fiinţa prin temeri şi suspine.
Nici vântul nu adie, nici soare n-a ieşit…
Se pare că durerea-mi, nu are un sfârşit.

Las lumea să viseze, eu nu mai pot visa.
Mă doare nefiinţa, căci viaţa nu-i a mea.
Mă simt doar o aripă a timpului trecut,
N-am mai zburat în ceruri, am sufletul pierdut.