Îi era groază să meargă la şcoală. O groază fizică, vecină cu voma şi cu toate senzaţiile neplăcute care o făceau să i se înmoaie picioarele. La mutarea din orăşelul mic de munte, sperase la un început nou şi frumos, la un drum către culmi, cu cât mai puţine obstacole. Nu se dovedise aşa. Încă de la început, noii colegi o marginalizaseră şi îşi bătuseră joc de ea. Nu îi spuseseră chiar pe faţă „ţărancă”, dar în toate gesturile şi limbajul lor, asta se înţelegea. Era subiectul lor preferat de batjocură şi se părea că şi profesorii găseau în ea ţapul ispăşitor potrivit pentru a găsi exemple negative de „aşa nu”. O durea viaţa, dacă se putea spune asta la cei doisprezece ani ai săi. O dureau oamenii. Încercase să se integreze, aşa cum o rugase mama ei, ba chiar la un moment dat încercase să le copieze gesturile şi expresiile, chiar dacă pe multe nu le înţelegea. Se făcuse de râs, bineînţeles. Mai mult decât se făcea de râs în mod obişnuit, iar senzaţia era cumplită. Încercase să se împace cu ideea că ei râdeau din orice, dar nu putuse alunga umilinţa care i se strecura în suflet ca un şarpe viclean, secătuind-o de orice bucurie şi chiar de viaţă.

– Ai un kil de agrafe pe cap, am să vin cu un magnet să ţi le scot, îi strigase într-o zi cel mai popular băiat din clasă, fiu de medici, semnându-i condamnarea definitivă la desconsiderare.

– Am să-ţi tai sarafanul cu lama, hotărâse o fată, ca să fi şi tu mai în ton cu moda!

Câţiva colegi îi aruncaseră într-o pauză haina la gunoi, apoi jucaseră fotbal cu ghiozdanul ei. Se gândi la un moment dat să-i spună mamei, dar ce ar fi rezolvat înafara faptului că ar fi supărat-o şi ea, mai mult decât divorţul, mutarea, serviciul şi facturile fără număr. Cu diriginta nu avea curajul să vorbească, pentru că era mătuşa colegei care îi rupsese caietul de matematică şi o făcuse „omidă grasă” în faţa celorlalţi. Aşa că, îşi înghiţea lacrimile, încerca să se facă nevăzută în pauze şi să evite orice discuţie. Îşi găsise refugiul în cărţi. Mama cărase cu ea aproape un camion de cărţi, aşa că citea. Citea în pauze, retrasă într-un colţ al clasei, citea acasă, pentru că oricum nu avea cu cine ieşi în oraş şi citea noaptea, pentru că umilinţele din timpul zilei îi alungau somnul. După ce termină cărţile de aventuri, tremurând de plăcere pentru toate emoţiile trăite alături de eroi, le termină pe cele poliţiste, gustând victoria încătuşării criminalilor alături de detectivi, apoi pe cele de dragoste, cu nădejdea că, poate, odată, va trăi şi ea o poveste adevărată, trecu la cele psihologice, apoi la memorii şi tot aşa, până ce nu mai avu ce să citească acasă. Îşi făcu abonament la biblioteca şcolii, apoi la cea de cartier şi în cele din urmă ajunse la biblioteca judeţeană. Doar citea. Cea mai mare plăcere pe care o putea simţi sufletul ei o găsea acolo, între rândurile negre, pe care le parcurgea cu o viteză uluitoare.

Păcat că trebuia să meargă la şcoală şi să suporte „blestemul marelui oraş” cum îl numise în încercarea disperată de a găsi diferenţele dintre ea şi ceilalţi copii. Oricât ar fi fost de dureros, ştia că trebuia să urmeze cursurile, că nu exista alternativă. Ar fi vrut să demonstreze că nu este aşa cum o văd colegii şi profesorii, dar nu avea cui şi nu avea cu cine. Păreau blocaţi cu toţii în concepţia că, venită dintr-un orăşel mic de munte, n-ar fi ajuns la nivelul lor, nici dacă ar fi escaladat Kilimanjaro.

Acea zi, însă, părea diferită. Nu ar fi putut spune din ce motiv. Păreau că ştiu cu toţii ceva care îi îngrijora, iar liniştea dinaintea orei de limba română era nefirească. Nu o mai împroşcară cu răutăţile, nu îi mai aruncară caietele, aşteptau cu toţii în bănci, timoraţi. Înţelese abia când, în locul profesoarei lor, apăru un domn în vârstă, cu o faţă severă, imobilă. Se prezentă, dar ea nu reţinu numele. Înţelese doar că este un mare profesor din capitală, un om respectat, cunoscut, care urma să o suplinească pe doamna de română cât timp aceasta era în concediul medical. Teama generală îi picură şi ei, încetul cu încetul, nişte emoţii neobişnuite în stomac.

– Vreau să vă cunosc pe fiecare din voi, spuse profesorul, plimbându-se printre bănci, iar cel mai bun mijloc este să îmi scrieţi fiecare o compunere cu tematică liberă.

Se auzi un oftat general. Ei îi săltă inima de bucurie. Apucă câteva foi şi începu să povestească. Tot ce nu-i spusese mamei, tot ce nu spusese nimănui, în cuvintele ei, devenind personajul principal al lucrării. Lângă ea, colegii se foiau încurcaţi, şuşotind, dar nu îi băga în seamă. Scria într-un ritm imposibil de urmărit, speriată că nu va termina înainte de a se suna. Profesorul se oprise în spatele ei, dar nu îl observase. Continua să scrie, un cuvânt după altul, un rând după altul, o pagină după alta şi… sună. Întinse lucrarea cu ochii luminoşi, cu inima uşoară, privind deschis, direct în ochii profesorului.

N-o făcuse pentru notă, dar aşteptă cu nerăbdare ora următoare de limba română, cu o emoţie cum nu mai încercase nici în prima zi de şcoală. Dacă colegii ei erau speriaţi de rezultatele acelui „mai mult decât test”, pe ea o încerca o bucurie lichidă, apropiată de lacrimi. Stătea în bancă, ca o statuie, cu siguranţă nu ca o „omidă grasă”, cum o porecliseră colegii, iar când apăru profesorul, cu ţinuta lui sobră, aşezând atent lucrările pe catedră, simţi cum o cuprinde leşinul, acea stare de rău emoţional, care o făcea să-i vină să dispară de pe suprafaţa pământului. Ascultă comentariile la fiecare dintre lucrările colegilor, dezamăgită că nu-i venise rândul.

Îi lăsase lucrarea la urmă. Şi aici era ultima. Profesorul se ridică de la catedră, cu lucrarea ei în mână şi o invită la tablă, în faţa colegilor. Urma o altă umilinţă? Se apropie de podium, cu umerii căzuţi şi capul aplecat, înghiţind cu greu valul amar de salivă care-i năpădi în gură.

– Vreau să vă uitaţi atenţi la colega voastră. Şi vreau să faceţi acest lucru pentru că este singurul copil de doisprezece ani care a reuşit să mă impresioneze, în toată cariera mea de profesor de limba română. Draga mea, tu ai un talent rar, pentru care trebuie să te cauţi! Nici nu ştiu ce notă să îţi dau, pentru că, pentru tine nu există notă. Eşti o excepţie şi te rog să-mi dai voie să-ţi strâng mâna alături de cel mai mare zece pe care l-am acordat vreodată.

Ea ridică ochii, nevenindu-i să creadă. Toate privirile erau aţintite asupra ei, imense, parcă îndepărtate. În momentul în care profesorul îi apucă mână şi i-o strânse, simţi cum îi cresc aripi până la cer, cum i se aprind focuri în priviri şi cum sufletul îi pluteşte deasupra clasei, plin de încântare. „Omida grasă” nu mai exista! „Omida grasă” se transformase în fluture! Un fluture scânteietor, aşa cum nu se mai pomenise în acea clasă, în acea şcoală, sau chiar în acel oraş.