Luminaţia

Întâi Noiembrie… Când s‑au scurs zece luni din acest an? Habar n‑am. Parcă mai ieri a fost Paştele. A trecut şi vara, au zburat şi frunzele, poleind pământul cu galbenul lor veşted.

Locul de veci al celor dragi ai mei

Locul de veci al celor dragi ai mei

Mâine-poimâine, ninsoarea va acoperi, cu giulgiul ei imaculat, mizeria, dându‑i o tentă de puritate.

Dar până atunci… Până atunci….e abia întâi Noiembrie. E „Luminaţia”… un obicei a cărui origine se pierde în negura anilor. Ei şi? Are vreo importanţă obârşia acestui ritual de comemorare a celor dispăruţi dintre noi? Spun „dispăruţi”, pentru că mai ieri îl vedeam pe cutare trimiţându‑mi un salut amical cu mâna, ca să aflu azi – brusc şi brutal – că a „dispărut” subit, luându‑şi o locuinţă de veci la loc cu verdeaţă de unde a „fugit toată durerea şi întristarea”.

Cu greu, m‑am rupt din banalul cotidian, din „importantele” îndeletnicirile zilnice care ne ocupă întreg segmentul de timp pe care evoluăm între naştere şi moarte, îndeplinindu‑mi o datorie de conştiinţă: adică am alergat la cimitir, la mormântul părinţilor mei. Un strat de frunze veştede învelea movila de pământ la capătul căruia veghează crucea înnegrită şi mâncată de vreme, încadrată între doi castani. Am tresărit surprins, la gândul că am mai trecut pe acolo, exact cu un an în urmă. „Mea culpa”…privesc inscripţia de pe cruce – ultimă amintire a celor care au fost – şi promit că voi reveni mai des. Ştiu bine că e o minciună, că nu voi avea timp, că de fiecare dată vor fi alte priorităţi, că… justificările pot continua la infinit. Totuşi, clipele de reculegere petrecute în „prezenţa” celor care nu mai sunt, mi‑au inspirat următoarele versuri:

 

Sub doi castani foşnind în vânt,
Ai mei îşi dorm eternitatea.
Au fost… dar astăzi, nu mai sînt…
Ce singură‑i singurătatea…

Rămas‑am eu – pentru câţi ani? –
Să mai fac umbră, pe pământ.
Am să mă mut sub doi castani,
Să uit de toate câte sînt.

De Ioan Ciorca