Părintele Ilie

L-am cunoscut într-un moment de răscruce din viaţa mea, în care paşii destinului m-au purtat de-a lungul Văii Gurghiului. În vârful unui deal domol, sprijinită în coasta unei păduri liniştite, mi-a atras atenţia o bisericuţă mică, construită din lemn, în unghiuri simple, dinspre care se auzea o cântare blândă. Cu sufletul îngreunat de poverile greşelilor lumeşti, am cutezat a deschide uşa de lemn şi a mă amesteca printre cei câţiva credincioşi (nu mai mult de cincisprezece suflete), pentru a asculta slujba din sfânta zi de duminică. Nu am fost până în acel moment un exemplu de credinţă şi nici nu am aprobat vreodată fanatismul care determină persoanele să se târască în genunchi şi în coate pe la diverse moaşte. Cu toate acestea, căldura, blândeţea şi intonaţia rugăciunilor din mica bisericuţă, m-au făcut să lăcrimez pe tot parcursul slujbei. Plângea în mine şi sufletul şi trupul, ca şi cum s-ar fi rupt zăgazurile unei mări de durere pe care nu o puteam stăvili cu nici un preţ. Inexplicabil pentru mine. Mai târziu, căutând înţelesurile acelei magii stranii, nu am găsit nici o altă explicaţie înafara celei că tocmai îmi găsisem părintele spiritual, duhovnicul pe care trebuie să-l aibă orice credincios. Era Părintele Ilie, cel care mi-a atins spiritul cum nu a făcut-o nici un preot până atunci.

Din experienţa mea, nu prea bogată ce-i drept în cele bisericeşti, pot afirma că sunt puţini slujitori întru Domnul cu har şi mai ales dintre acei a căror credinţă şi devotament s-au materializat într-un mod atât de vizibil ca în cazul Părintelui Ilie. Imaginaţi-vă o tânără faţă bisericească, trimisă într-un loc gol, fără nici o altă resursă decât propria credinţă, să ridice o mănăstire. În nopţile mult prea lungi petrecute într-o casă părăsită, cu vântul obraznic,  strecurându-se prin uşile şi ferestrele fără închizători, obligându-l să îşi ridice picioarele pe un scaun şubred pentru a le feri de îngheţ, sleit de puterile trupeşti, părintele Îl ruga pe Domnul, în disperare :”Doamne, fă să mă mănânce ursul, pentru că nu sunt vrednic a înfăptui lucrarea ce mi-a fost hărăzită!” Ursul, plimbăreţ greoi prin pădurea din apropierea locului în care trebuia construită mănăstirea, l-a întâmpinat într-una din dimineţi, fără nici o intenţie de a-l servi pe cuviosul părinte la micul dejun, doar ca un semn că Domnul îi cunoaşte frământările şi neajunsurile întâmpinate. Cu ajutorul credincioşilor strânşi în jurul său precum oile în jurul păstorului, pe dealul pustiu care adăpostise în alte vremuri o biserică, arsă apoi din temelii, s-a ridicat o micuţă biserică de lemn, locul în care a început cu adevărat şi apropierea mea de Dumnezeu. În timp, Părintele Ilie s-a transformat în arhitect, pentru că planurile pentru o astfel de construcţie sunt costisitoare, în economist, pentru că micile contribuţii ale credincioşilor trebuiau orânduite într-un mod care să asigure nu numai funcţionalitatea bisericii de lemn ci şi construirea noului locaş de cult, şi în câte şi mai câte posturi atât de trebuincioase unui astfel de proiect, fără a uita de îndatoririle bisericeşti şi duhovniceşti.

Au trecut ani de atunci, peste zece, din câte îmi aduc eu aminte. Mănăstirea de la Caşva, care poartă hramul Tuturor Sfinţilor s-a ridicat spre cer sub atenta grijă a Părintelui Ilie, un duhovnic pentru care eu, personal, mulţumesc zilnic Domnului Dumnezeu că mi l-a scos în cale, pentru că mi-a fost alături în toate momentele importante ale vieţii, m-a sfătuit şi m-a îndrumat aşa cum trebuie să o facă orice părinte spiritual. În satul mic de la poalele dealului pe care a fost ridicată mănăstirea, au început a se ţese legende legate de modul în care părintele a făcut să curgă apă în fântâni seci, să se vindece boli fără leac sau să se scape de necazuri grele. Nu ştiu câte sunt reale şi câte sunt povestite în semn de mulţumire pentru binecuvântările pe care le-a făcut posibile Părintele Ilie, ştiu doar că pentru mine, Mănăstira Tuturor Sfinţilor de la Caşva a devenit a doua casă, la care mă întorc de câte ori pot, cu drag şi credinţă în suflet, că măicuţele sunt pentru mine nişte surori cărora le pot împărtăşi frământările mele fără teama de a fi judecată şi ponegrită, şi că tot ce a însemnat pasul meu către spiritualitate este datorat duhovnicului meu, Părintele Ilie.

Am simţit nevoia de a vă împărtăşi această poveste pentru că, înainte de a-l cunoaşte pe protagonistul acestor rânduri, nu aş fi crezut că apropierea de cele sfinte îţi poate schimba viaţa şi că un duhovnic îţi poate călăuzi paşii în aşa fel încât să găseşti un echilibru între trăirile interioare şi exterioare, în conexiune cu spiritualitatea. Orbiţi de cele lumeşti, uităm de multe ori că stresul, nemulţumirile, neîmplinirile şi problemele noastre cotidiene, îşi pot găsi alinare sau chiar rezolvare prin credinţă. Nu e târziu niciodată să faci un pas către biserică şi către slujitorii săi, pentru că nebănuite sunt căile care te pot conduce la linişte sufletească, la lumină şi la dezvăluirea unor valori spirituale cu profunde implicaţii în viaţa noastră.

Mihaela Raşcu


Economista
Tg. Mures