Întuneric inocent

Nu eram conștient de ce făceam, în mintea mea foarte speriată alergăm bezmetic ca un nebun într-o pădure sângerie. Nu știu cum ajunsesem sau ce căutam acolo, singurul lucru de care eram absolut sigur era că CEVA sau CINEVA mă urmărea cu o dorință criminală care plutea în atmosferă. Nu vedeam profilându-se nicio statură. Simțeam cum Pădurea Sângerie îmi privea cu interes fiecare mișcare. Continuam să alerg în speranța că se va întâmpla un miracol și voi reuși să ies din acel loc sinistru.

În loc de ciuperci, mușchi sau ferigi…pădurea era plină de trandafiri cu petale roșii ca sângele. Călcam pe nisip de aur…iar în egoismul meu originar m-am aplecat și am apucat câteva firicele de nisip dar  după ce mâna mea făcuse contact cu ele se transformară în noroi care s-a scurs printre degetele mele. Eram îngrozit, mă cuprinse o tristețe profundă și sfâșietoare, nisipul mă făcuse să vărs lacrimi de sânge peste el. Îmi detestam natură umană și egoistă. Acela era locul lor, acolo trebuia să existe. Fiecare lucru își are menirea și locul său în acest univers. Probabil numai eu nu. Nu-mi rămase nicio urmă pe degete de noroi. De parcă acel nisip trăia. Iar eu, un monstru îmi doream să-l fur de acolo.

Sentimentul de groază se instalase cu putere în trup și tremurul continuu începuse să îmi creeze lacrimi. Eram pierdut într-un labirint al groazei și al durerilor, și deși eram conștient că aveam să fiu prins de acel ceva, continuam să alerg. Mi-am obligat picioarele care începuseră să nu mă mai asculte să-și continue alergarea. Simțeam cum cedam și psihic dar și fizic. Am încercat să țip dar nu am aveam glas. Nu aveam voce. Nu puteam mormăi, nu puteam vorbi, nu puteam nici măcar să implor Pădurea să îmi ofere o ultimă șansă. Eram prins de forța aceea negativă, de acel CEVA și se juca cu mine ca o jucărie.

Îmi căutasem un loc unde să mă ascund dar nu exista nicio ascunzătoare care să-mi ofere siguranță. Începusem să mă apropii de un sunet, și cu cât alergam înspre el îl auzeam din ce în ce mai aproape. Mi-am schimbat direcția și am început să alerg în sensul opus crezând că aveam să scap de mormăitul sadic pe care-l producea corul sinistru făcut de EI.

Îi simțeam mult mai aproape, și era a treia direcție pe care o apucasem încercând să scap de ei. Îi simțeam în ceafă ca un ștreang lipit de gât așteptând să-și exercite puterea lor definitorie.

Simțeam mâini apucându-mi umerii și obstacole pe care le întâlneam în cale numai pentru plăcerea LOR  morbidă de a mea vedea la pământ.

O mână întunecată și slabă îmi apucă strâns gâtul și mi-l ridică la cer, am continuat să alerg neștiind unde sau înspre cel loc. Îmi închisesem ochii și îmi lăsasem trupul să fie răpus de infinit. Îmi plăcuse sentimentul de siguranță pe care mi-l oferea cuvântul infinit.

Mereu îmi imaginasem infinitul ca fiind Paradis. Dar eram conștient că mă mințeam pe mine, și că locul unde urma să ajung era chiar…INFERNUL.

Mi-am deschis ochii numai o fracțiune de secundă, doar să văd dacă reușeam să găsesc un adăpost sau măcar ceva care să-mi ofere o speranță. Pe cerul roșu întunecat se profilară fețele părinților și ai celor doi frați ai mei. Zâmbeau triști, fiind dezamăgiți de mine. Începusem să delirez, dar cred că paranoia fusese motivul pentru care m-am încumetat să apuc mâna care mă sugruma și să o înlătur de la gâtul meu,dar nu găsisem nimic ce mă strângea.

M-a cuprins un fior de moarte pe care nu reușisem să-l alung nici până unde vedeam că se termină Pădurea.

Un nou sentiment se inflitrase încet în mintea și în sufletul meu. Fericirea că aveam să scap de acolo.Am alergat până la ieșirea din Pădure și deși căzusem de câteva ori și nu mai aveam vlagă în trup. Îmi făcusem corpul să producă o adrenalină foarte ciudată care mă aruncă dincolo de acel Centru al ororilor. Închisesem ochii și făcusem un salt impresionant dincolo de linia la care sfârșea Pădurea.

Dar GROAZĂ mă făcu să cad în genunchi și să încep să bolborosesc mici rugăciuni către cer, rugăciuni pe care mi le aminteam că mă punea mamă să le rostesc înainte de culcare. Înnebunisem complet. În fața mea se conturase însăși intrarea în Pădure. Nu exista o ieșire. Un râs infudat și fericit începu să-mi facă trupul și urechile să tremure. Lacrimile nu mai curgeau, nici nu mai reușeam să îmi controlez stările… Am reușit să rostesc încet : „De ce?”

Nu așteptam un răspuns, ci doar un semn, voiam să mă căiesc. Voiam să refac ceea ce stricasem. Eram conștient că plăteam pentru păcatele mele dar continuam să consider că nu meritam o astfel de pedeapsă. Începusem să tremur de furie acum, m-am ridicat și am privit direct spre cer cu o energie inumană. Am mers spre locul unde simțeam că era adăpostul întunericului și am intrat în el. Toată imaginea Pădurii se schimbase complet. Ajunsesem la intrarea în casa părinților mei. Am început să râd plin de fericire,se terminase totul. Am scăpat. Am urcat scările spre camera părinților mei și am deschis brusc ușa. I-am strigat dar nu a răspuns nimeni, cu siguranță erau la muncă. Am aruncat privirea spre ceasul de pe perete arăta ora 6, minutul 6 și ceasul era oprit la secunda 6. Un fior mi-a cuprins ultima suflare a gândurilor mele. Întunericul zâmbea din grădina din față unde ai mei își legănau un fiu care mă ațintea cu privirea. Simțisem cum ochii noștri se intersectară și îmi zâmbi ciudat și plin de dragoste. Îmi priveam trupul de copil, familia mea plină de dragoste și pe EL, întunericul care îmi dăduse din nou o viață.

Am privit acel Ceva întunecat și după o fracțiune de secundă mă curpinse în el. Era prietenul meu cel mai bun care îmi arătase viitorul meu, urma să fiu adus pe pământ. Urma să am o familie și să fiu fericit.

Îmi dădu îmbrățișarea eternă și imediat după ce mi-am deschis ochii am văzut două fețe zâmbind, deasupra mea o femeie și un bărbat ținându-se de mână mă prinseseră în brațe și începură să mă pupe. Am întors capul și Întunericul îmi zâmbi inocent din stânga mea.

De Flavius Simion

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.5/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 5 votes)
Întuneric inocent, 8.5 out of 10 based on 6 ratings