Tu, depărtare, m-ai urmărit tot timpul!
Când eram mic, țineai poveștile departe
Astfel încât să n-ajungă la mine.
Ce nu-ți plăcea? Că mi le citea mama?
Sau că nu-mi spunea despre tine?
Dar, am crescut creându-mi propria poveste.
Nu era una auzită în copilărie,
Nici măcar nu era scrisă în vreo carte…
Tu, ce-ai făcut?! Te-ai strecurat pe furiș
Mi-ai luat persoane și le-ai dus…departe.
În calitate de stăpân al poveștii
Am pornit hotărât după tine,
Nu voiam nicidecum să îți fac rău
Voiam să îți cer ce-ai furat de la mine.
Mi-ai luat persoane atâta de dragi,
Le-ai dus unde nimeni nu știe.
Și a rămas povestea-mi stinsă, seacă.
Conținea doar atât: “a fost odată…”
În drumul meu cel lung și nesfârșit
Un drum istovitor al căutării,
Un glas mi se făcuse cunoscut:
“Hai în tărâmul depărtării!”
Ceva m-a făcut să mă întorc.
M-am întrebat: “ce treabă am cu tine?”
Tu, depărtare, oricum câștigasei
Voiai să mă câștigi și pe mine.
Decât să mă transform în “depărtare ”
Decât să-ți calc țărâna înghețată,
Mai bine mă opresc. Rescriu povestea
Pornind de la ce a rămas: “ a fost odată “.

De Viorica-Ștefania Ioviță