De mult, prin deceniul şase al secolului trecut, la început de iarnă, în Piaţa Mihai Viteazul, în faţa fostului cinematograf Republica, se amenaja Orăşelul copiilor. Un brad imens, împodobit cu beteală, beculețe multicolore şi pachete, domina piaţa, de pe locul actualei statui ecvestre a marelui domnitor, întregitor de neam şi ţară.

Puzderia de chioşcuri – care ocupau esplanada din faţa palatelor Széki şi Babos, până la fântâna arteziană aflată vizavi de cinematograf – te ispiteau cu diversitatatea şi culoarea ofertelor de dulciuri şi jucării.

Acum, nu mai pot spune că produsele comercializate în acele chioşcuri erau deosebite din punct de vedere al calităţii sau al design-ului. Erau articole banale, pentru copii, pe care le găseai în toate magazinele comerţului de stat, dar – prin ochii prichindeilor de o şchioapă – ele căpătau conotaţii de basm, chiar dacă maşinuţele şi roţile lor erau realizate din tablă ambutisată şi vopsită, iar păpuşile aveau corpul confecţionat din pânză umplută cu rumeguş, peste care purtau o rochiţă de stambă pastelată. Ei, dar cu toate carenţele pe care le avea  marfa, jucăriile şi dulciurile erau pentru toate buzunarele, iar copii profitau din plin de generozitatea părinţilor. Dacă ar fi să definesc acea lună de iarnă în care se organiza Orăşelul copiilor, aş spune că – pentru mine – „decembrie era raiul pe pământ”.

Magia ei debuta în seara zilei de 6 decembrie, când Moş Nicoleie îmi aducea cadouri, însoţite de o nuieluşă aurită. Venirea lui era doar avanpremiera care anunţa sosirea lui Moş Gerilă – substitutul socialist al lui Moş Crăciu – la grădiniţe şi la şcoli. Moş Gerilă ducea greul darurilor: el venea nu numai în instituţiile de învăţământ, ci şi la locurile de muncă ale părinţilor, trimiţând cadouri copiilor şi prin intermediul acestora.

Dar, revenind la Oraşul copiilor, trebuie spus că principala atracţia era trenuleţul. Dacă, la întoarcerea acasă, nu te puteai lăuda prietenilor de joacă cu faptul că te-ai „dat cu trenuleţul”, nici nu avea rost să le mai spui că ai fost în Orăşelul copiilor. Un Gaz 57 sau un tractor Utos, „costumate” în locomotive, remorcau două vagonete. Tichetele de călătorie le procurau părinţii, cu mare greutate şi multă răbdare, de la casa de bilete a cinematografului. La îmbarcarea, învălmăşeală de nedescris.

După ce se asigura că uşile celor două vagonete decapotabile erau bine închise, impiegatul de mişcare – costumat în uniforma Căilor Ferate Române, cu chipiu roşu şi cu paleta verde în mână – sufla puternic în fluierul său de milițian și dădea semnalul de plecare, declanşând miracolul excursiei fără părinţi. Claxonând puternic şi prelung, trenuleţul se urnea greoi, dând apoi ocol grupului de clădiri ce încadrau curtea cinematografului. Înghesuiţi precum sardele, copiii porneau în călătorie, iar părinţii îi aşteptau cu sufletul la gură, să‑i recupereze îmbujoraţi şi cu hăinuţele în neorânduială, din pricina aglomeraţiei. Dar ce nu face un părinte, pentru bucuria copilului său?

De Ioan Ciorca