În urmă cu 14 ani omul care a contribuit la aducerea mea pe această lume s-a dus spre un alt tărâm. Tărâmul iertării, al dragostei şi al inocenţei pure. E în siguranţă acolo, de asta sunt sigură.  El, da el… iubitorul de copilaşi, soţul mamei mele, eroul căruia îi datorez atât de multe. Nu ştiu ce e cel mai rău: faptul că nu am nicio amintire cu el sau faptul că aş vrea să am vreo amintire? De multe ori vreau ca măcar o îmbăţişare să o fi întipărit în minte şi să mă ghemuiesc în ea, să mă furişez… e o îmbrăţişarea inexistentă în realitate mea, dar totuşi vie în amintiri.

Mi-au povestit atât de multe persoane despre el. Tot ceea ce auzeam erau fapte bune, care nu mă uimeam. Ştiam că sunt sămânţa unui om raţional şi cu sufletul de aur, dar ori de câte ori îmi amintea cineva de el şi oricât de puternică eram, lacrimile îşi făceau apariţia, însă încercam să-mi ascund slăbiciunea din ochi care tânjea să curgă ca un izvor tulbure în faţa celorlalţi. El este slăbiciunea mea şi totodată puterea mea.

Fug ori de câte ori am ocazia în locul unde-mi găsesc liniştea. În locul în care-l găsesc şi pe el.
Mi-aş fi dorit ca la prima mea centură de la karate să fi fost prezent în sală. Să mă felicite şi să-mi strângă mâna ca de la bărbat la bărbat sau să avem un semn al nostru de tată-fiică. Mi-aş fi dorit să mă acopere cu păturica atunci când adormeam uitându-mă la desene, mi-aş fi dorit să mă certe pentru prima oară, mi-aş fi dorit ca el să mă înveţe să mă dau pe bicicletă. Eram micuţă şi nu înţelegeam. De multe ori aruncam toată vina pe Dumnezeu că mi l-a luat fără să-mi dea ocazia să-i simt prezenţa, dar mai târziu am aflat că EL îi ia doar pe cei buni. A ajuns într-un loc frumos şi sigur, iar de acolo mă păzeşte neîncetat. Mi-aş fi dorit să împodobesc prima oară cu el bradul de Crăciun, să ciocnesc ouă şi să mă asculte la grădiniţă rostind poezia mea preferată. Mi-aş fi dorit să mă ducă de mână la şcoală, să mă ajute să fac excerciţii la matematică sau să mă înveţe că iubirea doare şi că bărbaţii adevăraţi le fac pe femei să plângă doar de fericire. Mi-aş fi dorit să fie lângă mine ori de câte ori greşeam sau…eram rănită. Să fie mereu cu o îmbrăţişare la îndemână. Mi-aş fi dorit să simt puterea masculină asupra mea, iubirea necondiţionată pe care mi-o purta şi mi-o poartă. Mi-aş fi dorit să fie lângă mine la împlinirea vârstei de 18 ani, care o aştept cu nerăbdare, dar şi cu tristeţe că nu poate să fie lângă mine. Mi-aş fi dorit să-mi fie alături, să mă conducă de braţ la altar atunci când mă voi decide să-mi unesc destinul cu cel care-l voi iubi până la moarte, mi-aş fi dorit să fie lângă mine în orice pas important al vieţii.

Toată plecarea lui mi-a lăsat un gol imens în suflet pe care nu-l pot acoperi nicicum. Ştiu că fiecare dintre noi pleacă la un moment dat pentru totdeauna, însă el a plecat prea repede, dar…a plecat cu capul sus. Ca un adevărat erou. A încercat să salveze o viaţă şi… apoi şi-a piedut-o pe a sa.

Lipsa acestor amintiri şi-au pus amprenta pe gândurile mele. De multe ori mă gândeam cum ar fi fost dacă… dacă el ar fi fost încă aici, cu mine. Oare ar mai fi la fel?

Îmi lipseşte în fiecare zi şi mor de dorul lui. E o altfel de moarte. Una care e netratabilă, una care nu te lasă să mori, dar nici să trăieşti. Această moarte o port în fiecare zi în mine.

Când a plecat de acasă eram micuţă. Numai 3 anişori. Dacă aş fi ştiut că va pleca pentru totdeauna, aşa micuţă cum eram l-aş fi oprit şi aş fi făcut tot posibilul ca el să rămână şi să nu fie nevoit să rostească pentru ultima dată cuvintele: ai grijă de ea, de micuţa mea… de parcă ar fi ştiut că se va întâmpla ceva. Sunt aici, într-o cameră şi scriu. Scriu gândindu-mă la tine, tati. Încerc să-mi amintesc chipul tău, vocea ta, dar nimic. Doar în poze te pot vedea. Te aştept în visele mele. Te iubesc cu drag, sufletul meu.

De Micutsa Rahe