Vreau să pot să cred că ea era, iar el nu…

Ea avea surâsul drag, iar el zâmbea nu foarte larg când o revedea şi-o îmbrăţişa. Clipeau deodată asemenea bătăilor de inimi brusc aprinse de jocul iubirii dintre ei, de parcă ar fi îndrăgostiţi pentru prima dată. Şi totusi ea era, el nu. Dar asta nu putea să îi despartă pentru că ea îi amintea că gândurile ei făceau ocolul lumii în trecut. Acum ea călătoreşte în jurul altor lumi imaginate şi apoi create pe hârtie chiar de el. El visător şi creator a unor visuri ce şi le închipuia pe foi mărunte de ceară stinsă în forma norilor, în conturul umbrelor şi printre rândurile uşor trasate de sentimente proaspăt scoase din sertar, pentru ca mai apoi să şi le hrănească cu frânturi de speranţă.

Apare ea, şi în mod intuitiv, cei doi devin însetaţi de lucrurile simple, speciale, de cercuri infinitare, de fluturi, de apus, de lumea nebună ce-i înconjoară. Nu se grăbeau niciodată să le consume, ci mai degrabă le împlineau în doze mici, mărunte asemenea paşilor din trecut, în contrastul cu aspiraţiile lor irealizabile, de neimaginat într-o noapte presărită cu praf de stele, cu lună plină şi fragmente de constelaţii contopite lor. Se îngrămădeau ale ei vise şi-ale lui griji, se-nverşunau clipele topite unele într-altele, precum a ei privire într-a lui inimă. Îi ocroteau peisajul vopsit cu un alb imaculat şi cu o tăcere îmbelşugată. Cea mai mare parte a lumii începu să valoreze, pentru ei, cât un fir de iarbă îngheţat de mici fulgi de nea înfriguraţi, si lipiţi cu dor de obrazul lor. În noaptea albă, ei aveau să împlinească vise şi să disipe griji. El preaîntârziat s-ar fi agăţat în chip şi fel de-o dorinţă, de-un fulg, de-un zâmbet de-al ei ca să-mplinească visele. Puţin spre foarte le mai lipsise s-ajungă sus, în turnul unui vechi castel de gheaţă, însă se vedeau nevoiţi să rămână în freamătul fulgilor gingaşi şi uşor timizi de-a lor privire. Genunchii lor mângâiau zăpada cernută, iar ochii – cerul plin cu vise ninse de-un sunet copt de atâta visare. Câteva fumuri se păstrau ca o destinaţie între două lumi : el ar fi fugit – într-una, iar ea se privea ca o regină cucerită – într-o alta. Un nebun le statea in drum…

Au fugit amândoi şi s-au regăsit într-un joc de-a v-ati ascunselea. Secundele erau nenumărate, iar el de negăsit. Ea se lăsă aşteptată, într-o intersecţie preaglomerată de griji, de frământări, de dezamăgiri. Sensul lor devenise unul. Aveau cel mai important lucru din lume fără a-l poseda. Păşeau pe-un drum de pas-grăbit. Aerul era de foc, spre o după-amiază-seară.

El e prea mic să-i vadă creştetul capului ei, ea e prea mică să sară de pe o umbră pe alta. Îmbrăţişaţi şi tăcuţi îşi găsesc liniştea între cele câteva do, re, mi-uri dezacordate ale vântului. El era slab, la propriu, iar ea la figurat. Ea era slabă de înger, el – era îngerul ei. El era prea matur păstrând totuşi o formă de inocenţă cu care copil fiind, se juca cu tot ceea ce-i trecea prin mâini sau minte. Se juca chiar şi cu inimile celorlalţi pentru că el însuşi nu era sigur că o mai avea întreagă. Inima lui plină de molii, nu fluturi care să-i invadeze stomacul pentru cucerirea inimii. Ea era prea copilă. Inocenţa ei deborda prin naturaleţe şi simplitate misterioasă. Se iubeau cu dragoste, cu toate neîndeajunsurile de a fi jumătatea celuilalt. Dar se iubeau şi îi despărţeau un anotimp şi-ai ei părinţi. El obişnuia să o râsfeţe. Ar fi făcut orice pentru ea. Îmbrăţişaţi fiind, o învârtea până când simţea că centrul universului ei este el. Ameţea doar ea.

Patruzeci şi ceva de paşi timizi şi buimaci conturau, dupa aceea, zig-zag-uri de-a lungul cărării presărate de mici urme de iubire pătate în zăpadă. Îndepărtându-se cele două urme de paşi, au început să îi unească pe cei doi doar lacrimile reci , îngheţate şi triste. Restul ? restul i-a despărţit, aruncându-l într-un picur de avânt al indiferenţei. Nori de foc s-au lăsat în urma celui care a plecat, ş-un ocean al timpului uitat a rămas în sufletul ei. Ea era, el nu. Privind-o pe ea în ochi, am început să mă pierd de-a şirul gânduriilor, şi privindu-mi pistruii, ea se pierdea în numărătoarea timpului scurs : o clipă, o lună – două, sau un an, oricum tot ce ştiam e că picură dorinţă zi de zi în sufletul ei. Se simţea nevoia buzelor lui , care era mai mare decât setea neastâmpărată de pic’ de căldură, de lumină în ochii ei transformaţi într-un brun dureros. El ? El se împrietenise cu lumina, cu razele soarelui, jucându-se de-a umbra fulgiilor de nea albi şi goi. Goliciunea lor îl reprezenta, dar nu ţinea de modul cum era îmbrăcat, ci în modul cum privea,cum îşi vopsea înveninatele dureri, fobii prin nuanţe de griuri străine lui. Nimic nu îi mai dădea sens nimicului ei, şi nici măcar eu nu îi mai puteam da o formă, o culoare, a fondului deja realizat de el. Ea le avea pe ale lui, el pe ale ei. Eu? Eu eram în plus, eu nu eram defapt. Cine m-ar fi blestemat dacă ar ştii că eu sunt defapt ea? Sau măcar cine m-ar fi protejat în felul lui, cu braţele lui subţiri şi cu buzele lui iar. Doi metri fără nicio idee, niciun plan cu mintea în nori, la îngeri, la gânduri ticsite de plăceri secrete răstignite prin hohote de lacrimi firave, şi adormite într-un vis unde iubirea lor a devenit iubirea noastră, o iubire împărtăşită, plină de potrivite subînţelesuri , de gesturi şi priviri de carte fragedă.

De-abia atunci am realizat că pentru un sărut, eu primeam distanţă, frig, lacrimi, timp scurs, niciun zâmbet în obraji, doar vise cu ochii închişi, pe stomacul gol. Nu mai era copilul în mine, copilul a fost răpit de orice urmă a maturităţii care distrugea ziduri şi construia lumi din vise.

La înălţimea unui stol de păsări, el era…în drum spre nicăieri şi oriunde. Ea s-a aventurat în nori de valuri, iar eu încercam să îi mai văd cum se întâlnesc, însă eu şi marea…plângeam în aşteptarea lor. Din prea mult şi tot, mi-aş dori să nu fi plecat el, să fi rămas ei, iar deasupra lor vibrând viaţa, o panoramă înnebunitoare : el să fie un fulg, iar ea pană, el să o ţină de mână, ea să fie plină de furnicături pe piele şi-n stomac…amândoi aveau să zboare în cartea mea. O carte, câteva rânduri zgâriate de un banal stilou mi-au făcut gânduri multe, mute, tranşee de dus-întors, înainte de apus, priviri surde şi un simplu farmec : de-a visa ce simţi si de a vrea! Aşa că eu vreau să cred că eu pot că el nu…Totul a început cu o simplă întrebare ‘Pot […] ?’, şi s-a sfârşit cu un ‘ Vreau să pot să cred că ea era şi el nu…’ .

De sintetic

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.4/10 (9 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 7 votes)
Vreau să pot să cred că ea era, iar el nu..., 8.4 out of 10 based on 9 ratings
  • lazar

    citind aceste randuri, unele contexte m-au luat si transformat. Cuvantul si-a depasit limitele, cuvantul a fost mai puternic ca povestea. Stii sa incarci un cuvant cu o poveste si ma gandesc acum la DEX ca la un album de amintiri. Felicitari.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Arwen

    Buna! Mi s-a parut foarte frumos scrisa, iar bogatia figurilor de stil arata un condei bine format si o mare putere de sugerare.

    Desi intuneca pe alocuri sensul naratiunii, consider ca epitetele sunt o calitate a oricarei opere literare (inchegata sau in formare), intrucat scopul scriitorului nu ar trebui sa fie inteles, ci sa destepte in cititor sentimente, idei, care sa-l provoace spre o alta treapta a devenirii lui proprii. Daca ne-am plange de scriitori celebri ca au scris inteligibil si i-am sterge din istoria literara, am ramane fara exemplare valoroase ca James Joyce, Vladimir Nabokov, in unele opere ale acestora.

    Povestea este frumoasa si prin jocul psihologic al schimbului de roluri, si prin artificiul de scriere (anume ca ‘ea’ este creata prin scrisul naratorului), alternanta intre vis – prin atmosfera onirica /proiectie/realitate. Acestea situeaza opera intr-o categorie superioara si ii ofera complexitate. De aceea, probabil ar trebui sa fii atent sa nu cazi prea mult in vreuna dintre aceste ‘atitudini’, pentru a nu dauna echilibrului bucatii, sau a ‘demasca’ scrierea, cum e fragmentul ,,îi despărţeau un anotimp şi-ai ei părinţi” – in care ‘părinţi’ mi-a sunat un pic ca nuca in perete, o insertie de prozaic in ceva cu totul poetic. Dar poate este doar o preferinta personala. 🙂

    Felicitari pentru aceasta aparitie literara deosebita, si sper sa continui sa iti cultivi talentul pe drumul luminos al creatiei.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Smile

      Felicitari pt critica Arwen, sunt uimit si impresionat. Keep them coming

      VN:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
      • Arwen

        Multumesc mult 🙂

        VA:F [1.9.22_1171]
        Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Smile

    Hello sintetic, bine ai venit pe citesteasta.ro!

    Apreciez ca ai separat paragrafele, a ajutat destul de mult, textul fiind destul de lung. (nu, nu e nimic rau ca e lung)

    Daca am inteles eu bine povestesti o prima iubire?

    Ai foarte multe epitete si metafore si mi s-a parut ca se pierde ideea principala. De apreciat procedeul de dedublare a naratorului.

    Te mai asteptam

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)