Remember

Străzile labirintice ale citadelei se pierd în urma mea, o dată cu umbra rece a iernii. Soarele îmi alintă fața și căldura lui îmi inundă sufletul şi inimă… e o senzație inefabilă. Cotesc la stânga și din câțiva pași molcomi ajung în parc. Mă așez pe o bancă pentru a-mi umple firea de verdele proaspăt al ierbii și de pacea din jur, dar sunt întreruptă de râsetele a doi îndrăgostiţi. Ea avea în mână un buchet imens de lalele, iar el pare că îi șoptea la ureche cuvinte de dragoste. Această imagine atinge subconștientul meu și lasă să se nască, mai clare ca niciodată câteva amintiri: primăverile de altădată… amintirea celor cinsprezece trandafiri, a celor cinsprezece primăveri. De ce primăvara se oferă mai multe flori ca în restul anotimpurilor ? Iubim și suntem iubiți mai mult primăvara?

Mă ridic și îmi urmez drumul. Fără să-mi dau seama ajung lângă locul de joacă unde îmi petreceam mult timp în copilărie. Mă întâmpină surâsul cristalin al unei fetițe cu bucle aurii jucând șotron. O reacție instantanee a memoriei involuntare trezește copilul din mine, un copil vesel, fericit, naiv și spontan.

Ieri, eram doar un copil ce nu cunoștea tristețea și dezamăgirea. E un paradox… Atunci nu conta cine sunt sau ce aspirații am, iar acum mă întreb cine sunt eu și nu găsesc un răspuns pe deplin satisfăcător. Mă uit în oglindă sperând să găsesc fetița cu bucle aurii și gropițe, dar în locul ei este o altă persoană, de multe ori străină mie, o persoană ce luptă și se luptă să ajungă la cea mai înaltă treaptă a condiției sale, aceea de stăpână a propriului destin. E specific umană această aspirație de a mă legitima pe mine, cea de azi în fața neiertătoarei oglinzi a celei care am fost odinioară. Mă aflu la vârsta în care optimismul se așează pe aceiași balanță cu naivitatea, la vârsta în care nu pot decide singură, deși aș vrea să nu depind de ajutorul nimănui. Adolescența, vârsta la care ai dreptul să faci greșeli, punând efectul lor pe seama inconștienței, vârsta la care fugi pe treptele exigenței, ce dau curaj pentru noi ascensiuni.

Sunt încă în parc și privesc în jur… culoare, sunet și parfum de primăvară. Dezmățul mirajelor florale oferă parcului farmecul incredibil al frumosului…

Constat că pe mine fiecare primăvară mă readuce cu o forță irezistibilă pe străzile copilăriei, în acele locuri în care imaginația omului matur, chiar dacă este înarmată și cu un gram de luciditate este cuprinsă de un aer dulce, ușor depășit al celor dintâi descoperiri în universul miracolelor zilnice.

Nu pot înțelege de ce trăiesc primăvara această stare… Când privesc frumosul primăverii valuri de sentimente și amintiri se izbesc cu o forță amețitoare de zidul realității. Privesc mai atentă tot ce este în jur și constat că primăvara are atât sufletul cât și cugetul unei adolescente, probabil, din cauza asta iubesc primăvara, pentru că ea îmi atinge placa ultrasensibilă a amintirilor.

Ce apreciez mai cu seamă în acest anotimp e încrederea cu care totul prinde contur mai puternic, mai clar, mai plin de sens. Îmi dau seama că sufletul omenesc e suflet primăvăratic și primăvara înseamnă încredere. Cred că nimic nu definește mai limpede, mai cuprinzător, climatul actual al vieții noastre sociale decât această noțiune. Pe tema încrederii s-au scris nenumărate pagini de literatură, dar niciuna nu mi-a dat până acum un răspuns concret, așa cum o face de fiecare dată primăvara.

Trăim într-o epocă în care cuceririle științei, prin fulgerătoarea pătrundere a omului pe tărâmul cunoașterii, ne determină să urcăm pe o scară cu un alt profil spiritual și de multe ori din grabă sau superficialitate ignorăm faptul că esența vieții stă în lucruri simple. Nici un aparat de zbor, indiferent de performanța lui nu va reuși, nici măcar să se aproprie de gingășia zborului unei rândunici. În goană de a evolua încercăm să reproducem tot ce este în natură, fără să ne dăm seama că aceste lucruri există și sunt ușor accesibile. Ar trebui să nu uităm niciodată lucrurile importante, valorile spirituale, familia și copii, educația, bunul simț și demnitatea, dar nu în ultimul rând, în fiecare primăvară ar trebui să ne reamintim că suntem copii.

Îmi revin ușor din reverie. Privesc din nou fetița cu bucle aurii. Nimeni și nimic nu-i poate întrerupe jocul. Aș vrea să mă alătur jocului ei, aș vrea ca ea să-mi împărtășească nevinovăţia şi seninătatea ce i se citesc pe chip. Mă îndrept spre ea fără să-mi dau seama și îmi aud vocea, parcă străină, rostind apăsat „Te-am urmărit cu privirea de ceva vreme și am observat că nu obosești. Cum reușești să faci asta?” Micuța mi-a răspuns zâmbind: „Să obosesc? Nu înţeleg de ce toată lumea îmi spune că nu obosesc niciodată? Pentru voi nu a venit primăvara?”. Mi-am dat seama că întrebarea era inutilă. Odată cu înaintarea în vârstă ne complicăm în lucruri simple. Era extraordinar să văd cum energia fetiței era alimentată de farmecul primăverii, dar și mai frumos a fost să descopăr că o adolescentă și-a deschis sufletul în fața naturii, lăsând loc primei iubiri, primelor sentimente puternice. În drum spre casă trec din nou pe lângă cei doi îndrăgostiţi… Bucuria ce li se citește pe chipul inundat de mult așteptata și târzia primăvară, razele de soare ce devin o inepuizabilă sursă de emoție transmisă prin gesturi, sunt semne că sufletul omenesc vibrează în fața eternei regenerări a tot ce ne înconjoară.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.7/10 (10 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +10 (from 12 votes)
Remember, 9.7 out of 10 based on 10 ratings