Visul

Era marţi şi luna iunie în calendar, cînd mă plimbam alene pe strazile imense ale Parisului, admirînd chiar şi cele mai mici detalii, dar mai cu seama clădirile ce parcă ma priveau mîndre de la înălţime zicîndu-mi:
,,- Bonjour, demoiselle, bien venu dans la ville d’amoureux!”
Aveam impresia că acest oraş nu doarme niciodată, priveliştile mă uimeau din ce în ce mai tare. Despre acest oraş pot spune, fără pic de exagerare, că este cel mai frumos din lume, o metropolă a tuturor; a celor care trăiesc zi de zi măreţenia şi grandoarea uneia dintre cele mai impresionante capitale europene, dar şi a milioanelor de turişti la fel ca mine, veniţi din toate colţurile lumii, pentru a gusta din spectacolul extraordinar oferit de aceste meleaguri.
Aici, în Paris, se află un colţişor rupt din rai , o poveste al carui final îl crezi doar tu, deoarece frumuseţea ce o întîlneşti aici devine o părticică din tine, o scînteie din privirile tale, o filă nouă din jurnalul personal.
Seara Parisul îmbracă o haină mult mai intrigantă, ţesută cu ornamente romantice, avînd prinsă la inimă o panglică cu trei culori divine : albastru, alb şi roşu. Tricolorul Franţei, mîndria fiecărui cetăţean francez. Plimbîndu-te şi examinînd cu privirea vicleană şi dornică de a vedea totul de-a fira-n păr.  Ceea ce te lasă frapat  e Turnul Effel, care în farmecul nopţii seamănă cu o domniţă ce ţine prinsă în păr luna. Parisul numit şi oraşul îndragostiţilor devine un vis la care mulţi tineri tind a-l împlini.
Stînd aşezată pe o bancă mi-am zis în sinea mea zîmbind: ,,Aici îţi poţi găsi subletul pereche, dar cum?, sunt străină, şi apoi limba pe care nu o prea cunosc…” Brusc mă trezesc şi tresar, dîndu-mi seama că vorbesc cu mine însămi, fără ca să vreau mă apucă plînsul. Am scotocit prin buzunar şi nu dădeam de celular, se pare că-l pierdusem, dar unde?, asta chiar nu o ştiam. Eram atît de confuză încît totul se arăta pe faţă. De odată se apropiase de mine un domn şi mă salută:
-Bonsoir, demoiselle!
Nu ştiam ce să-I răspund, de parcă îmi înţepenise limba, însă deodata ce am yărit celularul meu m-am ridicat şi i-am răspuns cu ceea ce-mi veni în minte în acel moment stresant:
-Bonsoir, monsieur, je suis patriote Moldav!
Acel domn s-a aşezat pe scaun, facîndu-mi semn să mă alătur. M-am aşezat lingă el, dar mă cuprinse o groază şi blestemam în gînd zilele cînd aveam la liceu orele de franceză de la care mai şi chiuleam uneori, facînd haz pe seama profesoarei. Faţă de acel necunoscut îmi venea smi dau o palmă să mă doară, însă cînd răsună din nou vovea caldă şi liniştită îmi mai trecea furia.
-Tu, patriote Moldav?, mă întrebă cu un zîmbet pe buze
Atunci eu i-am raspuns uşor, de parcă îmi era frică să nu mă audă cineva.
-Oui, monsieur!
Brusc, necunoscutul s-a sculat şi a strigat:
-Păi eu tot sunt patriot al Moldovei, domnişoară!
-Serios?, am făcut ochii mari ridicăndu-mă de pe bancă ca arsă.
Ah cine m-a pus să vin aici?
-O, nu spuneţi aşa!, m-a întrerupt necunoscutul, după care a adăugat: Cred că Domnul a făcut ca tu să vii la Paris şi să ne cunosştem, era cît pe ce să uit, mă numesc Petru, bucuros de cunoştinţă!, îmi întinse mîna după care mă intrebase cum mă numesc, răspunzîndu-i:
-Sanda Ilie
-Frumos nume ai!
După care a adăugat:
-Acum cînd ne cunoaştem cîtuşi de puţin, poate luăm masa împreună? Cunosc un resaurant în care se găteşte bine, ş-apoi nu se află departe, ce spui?
Mă simţeam incomod faţă de el, însă să refuz o cină într-un restauramt din centrul Parisului în compania unui tînăr chipeş, fiindcă uitasem să va spun ca nu era chiar un domn, pur şi simplu de la prima vedere păra a fi cam învîrstă. Am stat puţin pe ginduri şi, într-un sfîrşit, acceptasem propunerea lui Petru.
Am mers pînă la restaurant pe jos, deoarece păcat ar fi să merg cu taxiul şi să nu respir aerul Franţei. Am discutat cu el cîte şi mai cîte, aflînd că are o firmă în Paris pe care a moştenit+o de la tatăl sau cînd a împlinit 18 ani, are casă la Soroca în apropiere de rîul Nistru şi apartament în Chişinău, unde trăieşte în prezent maică-sa ce lucrează secretară la Oficiul Poştal. Vorbind nici nu am observat cînd am ajuns , ne-am aşezat la o masută de linga geam care deschidea o panoramă nespus de frumoasă. Eu am comandat salată verde, deoarece ca orice domnişoară, care ţine la silueta sa, nu-mi puteam permite să încalc regimul, iar el îşi comandase peşte la grătar şi cîte un pahar de vin alb la ambii. Cît am luat cina , el s-a interesat unde locuiesc, cu ce mă  ocup, de-s logodită sau despărţită, ce planuri am şi multe alte freacuri care pentru el nu păreau a fi chiar fleacuri.I-am raspuns la toate intrebările, şi spre bucuria lui eram singură, singurică. Am glumit cît am glumit şi vinul francez îşi facuse efectul în capurile nostre, uitînd cu totul că telefonul meu se află chiar în buzunarul său.Petru mereu mă cicălea şi făcea haz de coincidenţa în urma căreia ne-am cunoscut. Petru, ca un cavaler adevărat, s-a oferit să mă conducă acasă, adică la hotel, însa nici n-am reuşit să trecem strada ca o blestemată de maşină ne+a facut uyi din cap pînă-n picioare. Eu plîngeam, fiindcă mi-a stricat pantofii care îi purtasem o singură dată, pe cînd el nu mai putea de rîs. Am ajuns noi, cu chiu cu vai, la hotel, părea că sîntem în ochii trecătorilor ca doi extratereştri abia sosiţi de pe Marte.
Ma pus sa-l aştept, m-am dus de facusem un duş, dar nici nu observasem cînd am adormit. Fără nici o zăbavă aud o bataie în uşă după care încă una şi sar arsă crezînd că e Petru, însă nici urmă de el era curierul care mi-a intins o cutie roşie legată cu o panglică punîndu-mă  să ma semnez în jurnalul lui. Am semnat după care am închis uşa. Examinînd cutia, răsună un cîntec cunoscut după melodie, era chiar celularul meu. Deschid în graba cutia şi raspund la acel număr necunoscut, era chiar Petru ce ma rugase să ies pînă la balcon. Petru imi cinta serenade cu un buchet de trandafiri în mîna, cel mai emoţional moment din viată mea. Am coborit imediat jos nu-mi venea a crede ceia ce se intimpla, îngenunchease în faţa mea…
Deodată s-a auzit un zgomot ciudat şi neplăcut, da, suna telefonul. Atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că totul era doar un vis, cel mai plăcut şi frumos. Nici măcar nu putea fi adevărat, pentru că iluzia cea plăcută creată de imaginaţia mea, îmi dadea putere să merg, cu toate că eu nu puteam face acest lucru. Era atît de plăcut gîndul  că, în sfîrşit, am reuşit să mişc aceste două picioare îngheţate de atîta timp. Ceea ce am simţit, m-a făcut atît de fericită şi plină de viată încît nu-mi mai păsa că am această povară groaznică, credeam ca pot face orice. În acel moment intrase mama pe uşă şi atît de uluită şi speriată a zis:
-Ce s-a întîmplat, cum e posibil acest lucru?
Mama deja era obişnuită să mă vadă tăcută, dimineaţa,pe pat, chinuindu-mă să mă ridic.
Acum eram în picioare, ţinîndu-ma de perete, tremuram uşor, dar zîmbetul îmi statea pe buze.I-am spus încîntată:
-Nimic nu mă mai sperie, speranţa în mine s-a reaprins şi doresc să-mi trăiesc viaţa din plin aşa cum pot.
Cu un suspin uşor mama m-a îmbrăţişat şi mi-a zis că spusele mele i-au încălzit sufletul.Acel vis m-a îaripat şi încep să vad lumea în alte culori…

Diana Boboc


VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)