Minotaurii se joacă iar cu furtună
Ploaia cade în farfuria mea
Astrele cerului se desprind furioase
Neptuna mă strigă,mă cheamă
E noapte și-aud țipete sugrumate.
Cadență pașilor pe podea mă-nfioara
Spiritele și Poseydon se joacă-împreună
Perdelele mi s-au rupt a șaptea oară
și le-am cusut de inima din tablou.
Afară ne tună cerul umbrelele,
aici,acoperișul s-a crăpat într-un colț.

Ploaia e departe-acum,în vale,
Mașinile lovesc animalele pe șosea,
Pisicii îi curge sânge din gură.
E bine dincolo,du-te mai repede,
Sunt îngeri cu stele pe aripi,
E cald și mâncare ca în reclame.

Acele bradului s-au îngălbenit
se desprind de pe osul măcinat.
Respirăm firimituri de acadele,
Gustul dulce și acru al prosopului,
Înfipt între dinții obosiți și cariați
îmi strânge limba și o contractă.

Aerul din plămâni se termină,
Îmi simt stomacul gol și tremur,
Cavalerii armatei îmi pun în gură
un tub de oxigen și mă obligă să respir.
Tracul de scenă e mult mai intens
Când publicul nu aplaudă.
Simt dioxidul de carbon din creier.
Pisica de pe șosea s-a dus
în lumea de apoi a pisicilor.

Roțile mașinii se învârtesc zgomotos,
îmbibate în sânge de martir.
Păcatele noastre le plătesc alții.
În spate rămân urmele roșii
Ploaia o să se întoarcă să spele
Mizeria de om și-o să-l lovească
Și ea cu bară de oțel a mașinii.

De Denisa Constantinescu