Dumnezeiască şi-nfricoşată minune privirii,
Gândului spaimă privindu-l de-aproape,
Fântână şi moară a vieţilor noastre terestre,
Bunic şi părinte cuminte-al planetelor toate…
De-un milion de ori ca Pământul mai mare,
Grade cinci mii deasupra, zeci de milioane-n
Adâncuri şi taine nespuse gândirii vreodată.
În frâu nevăzut ţine Gigantul nouă planete.
Toate în el pot să-ncapă. Mercur? De mazăre
Bob. Venus? Cartoful fierbinte. Mărgică
Albastră-Pămăntul; Jupiter şi Saturn?
Nişte pepeni necopţi în grădina lui Helios.
Uranus, Neptun şi cu Pluto? – copiii nevârstnici
Ai Soarelui sunt, mistuiţi de dorul Părintelui
Dătător de căldură, lumină şi viaţă.
Trece-uneori o cometă, cerescul cuptor
Controlând-vizitând: „-Ce faci? Cum o duci?”
Şi-n urmă-i îşi lasă pe milioane de leghe
De cosmos apă şi gaze prăfoase în vântul solar.
Aproape spre Soare, din bulgărul negru
Al cometelor, gheizere de-apă ţâşnesc ca
Din stropitoarea unui puştan ce se joacă
Udând în grădină. Şi cosmice pulberi îşi lasă.
De unde-şi adună cometele apa ce-acum o
Revarsă cu colburi şi gaze şi apă-ndestul?î
Toate sunt semne că Helios e tânăr şi vesel.
Soare, Sfânt Soare, Luminătorul cel mare,
Fulger de aur când răsare-nspre munţi,
Măreţ prinţ când se scoală din apele mării.
La tine privesc făpturile toate şi omul
Din ale nopţii tenebre ieşind înspre zori.
Frunzele freamătă, imnuri de dragoste ţie
Nălţând. De milenii puternic…divină minune,
De-aproape fatală, genune mortală de foc
Cu arce de gaze firbinţi în zbucium atomic,
Neostoit, de pe când Ziditorul poruncă dădu:
„Să fie lumină. Şi fost-au pe dată lumină.
Şi fost-au şi seară şi noapte şi zi-n Univers.”
Mare eşti, Doamne, măreţ Creator de Om
Şi de mări şi de munţi, de firul de iarbă,
De Soarele-acesta, clocotind în termonucleare
Reacţii, izvor de căldură, lumină. Slavă şi
Laudă veşnică Ţie, Atotputernice Doamne,
Din cele zidite, a Ta măreţie vedem, Meşter
Al rotitoarelor stele! Cuvinte destule nu sunt
În graiuri pe lume spre lauda minunilor Tale.

De Vasile GĂUREAN