Eminescu, 2015-126 de ani de la un asasinat politic

Sfârşitul multor mari scriitori se află sub pecetea tainei, având implicaţii în sfere înalte ale societăţii acelor vremi. Putem aminti astfel pe A.S. Puşkin, Petofi, Garcia Lorca, Fr. Villon, Ovidiu, dar şi Eminescu, Marin Preda… E vremea ca profesorii de literatură română să curme grabnic, energic şi definitiv alegaţiile manualelor şcolare, care par nepăsătoare abundenţa de documente scoase la iveală. Este multă complăcere în clişee implementate de reputatul exeget, dar şi„demitizator” George Călinescu.

Documentele medicale ale autopsierii la moartea poetului atestă fără putinţă de tăgadă că acesta avusese un creier de 1495 grame, adică egal de exemplu cu cel al lui Schiller, marele poet german .Ori, este clar că luesul provoacă în toate cazurile cunoscute de medicină o micşorare drastică a masei cerebrale prin distrugeri masive ale celulelor neuronale, ceea ce nu a fost nicidecum cazul la Eminescu. Este o probă esenţială, practic imposibil de respins şi care –chiar singură ar fi suficientă pentru o reevaluare.

Întunecarea minţii nu este un diagnostic pe deplin argumentat, manifestările fiind mai degrabă nişte forme exacerbate ale excesului de muncă, a stressului care-i îmbolnăveşte azi pe asiatici, încât am putea vorbi de o variantă aparte de „sindrom japonez”. Diagnosticul pus de dr. Şuţu la internarea din iunie 1883, ca şi de medicii vienezi spune: ”psihoză maniaco-depresivă”, ceea ce nu este nici întunecarea minţii, nici vreo boală ce necesită otrăvirea (mai târziu, la Botoşani) cu circa 4 mg. de mercur, zilnic (doza maximă admisă fiind 1 mg/zi dac-ar fi fost cazul), . Dacă se doreşte adevărul, există nu mai puţin de zece volume de documente, acte şi mărturii ale vremii, legate de moartea poetului –editate în vremea de acum de filosoful şi omul de ştiinţă Constantin Barbu cu titlul :”Codul invers -Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu”. Un merit aparte revine şi ziariştlor de la „Civic Media”. Avem o colecţie excepţională de documente arhivistice ale serviciilor secrete române şi serviciului ambasadei Imperiului Austro-Ungar la Bucureşti, „plan de măsuri ale împăratului Franz Joseph, ale regelui Carol I, ale lui Titu Maioirescu”, probatorii ale martorilor oculari şi tot ceea ce interesează, însuşi împăratul Franz Joseph ştiind despre caz. Pe marginea acestora glosează recent şi George Roncea într-un impresionant studiu, recapitulând şi documente adunate de Nae Georgescu . Cuvântul ce se impune în finalul acestor materiale este unul singur: CRIMĂ.

Concluzionând, pricina de bază a întregii tragedii a lui Eminescu este implicarea sa în presă şi în viaţa politică în baza unui statut de independenţă şi demnitate la care nu a vrut să renunţe, din pricina personalităţii sale puternice. Din 1876, a devenit ziarist profesionist, stăpân perfect pe mijloacele de exprimare, independent, incomod şi militant fervent pentru unitatea tuturor românilor. A veştejit cu neobişnuită forţă şi violenţă murdăria vieţii noastre politice ani în şir: „…nefiind oameni vrednici care să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanelel, stârpituri, plebea intelectuală şi morală…”. Personalităţi precum Virgil Arion sau Theodor Rosetti erau desemnate fără înconjur, ceea ce a stârnit duşmănii aprige făţişe sau ascunse .Ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion cel puţin, s-a preocupat toată viaţa să anuleze publicistica lui Eminescu şi să stimuleze pe cei ce-i denigrau din invidie memoria.

Cum Eminescu nu se uita la apartenenţa la partid a autorilor de ticăloşii politice -fie conservatori, fie liberali- conservatorii îl înlocuiesc de la conducerea ziarului, flancându-l cu un Comitet directorial. Poetul făcea parte -lucru bine cunoscut oricui- din Societatea conspirativă Carpaţi (înfiinţată-n 1882), care număra mii de membri, având în vedere ajutorarea fraţilor ardeleni politic, cultural, material. Serviciile austro-ungare au intrat grabnic în alertă şi au infiltrat organizaţia cu spioni (inclusiv vicepreşedintele acesteia), care raportau totul, încât pentru Eminescu fusese pus un spion special de către baronul ambasador austriac von Mayr, pentru a-l supraveghea, un oarecare Lachman, spion sub acoperire de ziarist la „Bukarest Tagebladt”. Încă de la sosirea lui Eminescu la ziarul „Timpul”, în 1877, Lachman trimite un raport despre el la Viena, iar apoi acesta îi supraveghează toate atitudinile şi trimite rapoarte la Ministerul Afacerilor Externe al Vienei. Împăratul german Wilhelm I adresează o scrisoare regelui Carol I spre a alătura România

Axei Puterilor Centrale. Curtea vieneză făcea presiuni formidabile asupra regelui Carol I al României pentru a încheia un tratat prin care să se renunţe la orice sprijin sau pretenţie pentru Ardeal. Carol I („îngăduitorul”-cum se exprima ironic Eminescu) ezită, temându-se de reacţia populară, dar Germania lui Bismark ameninţă România cu război. Încep la scurt timp manevre militare în Ardeal. În acest climat, apelurile lui Eminescu –ziarist de mare prestigiu şi incoruptibil- pentru fraţii ardeleni erau văzute ca un pericol major, o instigare. P.P. Carp, ambasador la Viena, scrie conducerii conservatorilor din ţară : ”…şi mai potoliţi-l pe Eminescu.” Era şi un slogan la modă al oamenilor politici dinăuntru. Titu Maiorecu informează continuu, acum şi mai târziu toate măsurle ce se luau „în cazul Eminescu”- aşa cum atestă „Însemnările” acestuia. Unul din nivelele ce trebuiau înlăturate din calea opoziţiei la păgubosul Tratat trebuia să fi fost Eminescu. „Rezolvarea” acestui palier de opoziţie a permis între altele, încheierea controversatului Tratat cu Germania şi Austro-Ungaria.

Vehemenţa cu care Eminescu ataca , sistemul politic ”ticăloşit” nu putea să nu trezească ura făţişă a clasei politice de parveniţi de la noi. Ca un cavaler medieval (al cărui stindard este dreptatea şi afecţiunea pentru cei ce erau „talpa ţării”), se avântă în mijlocul armatelor duşmane absolut singur, fără să conştientizeze solitudinea desăvârşită şi fără a se gândi niciodată la sine, cum făcea totdeauna . Scrisul său taie năprasnic putregaiul politic şi social, precum săbiile de Toledo şi Damasc: „Tărani nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi –numai de palavre -meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au. Ce sunt ? Da ? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi, boiernaşi fuduli .”

In timpul său, Eminescu a fost perceput ca unul din capii conservatorilor, având o statură poltică remarcabilă, dar extrem de incomodă unui segment masiv al ierarhiei politice. Că a făcut greşeli politice mari uneori, încât detractorii de azi l-au inclus în felurite mişcări „proto” ale tulburatului secol XX , e scuzabil la volumul de muncă depus şi mai ales este scuzat „pentru sinceritatea desăvârşită a cugetului său” cum s-a mai spus..

Dar pentru ce numita profesoară (şi nu caz singular!) le spunea „în şoaptă ” elevilor că Eminescu a fost victima unui asasinat politic ? Desigur fiindcă şi regimul comunist folosea astfel de metode, lichidându-şi la început fizic opozanţii, iar apoi mai „rafinându-se”, îi închidea la psihiatrie. Timpul a făcut din anuite păreri literare grăbite gratii de temniţă spirituală şi cătuşe pentru adevăr în cazul lui Eminescu.

D.Dumitru Cosmănescu, fost frizer un timp al regelui şi având un bistro sub vechiul „Jokey-Club, îl servea adeseori pe Eminescu, ce venea acolo împreună cu alţi prieteni . Iată ce notează acesta despre Eminescu :”Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeana frumos cu oricine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra, întreba :” da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care –slavă Domnului- la vârsta mea pot zice că sunt specialist şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos, negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat. Îi plăceau cravatele negre, făcute fundă. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii şi mai ales şedea de vorbă cu D. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmblnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prietenii: Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu: ”maestre!” şi el râdea bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit (Ce s-o fi întâmplat cu aceste „foi”?-n.n.)Dar, soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind –aş putea zice- pe braţele mele. Venisem la Şuţu cam pe la trei după amiază. Pe la vreo patru, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :

– Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ „Deşteaptă-te, române!” Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte ”Deşteaptă-te, române!” Şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine deodată pe la spate alt bolnav d-acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi …pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc ….Ăsta m-a omorât !”

L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă , şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu se audă vorba afară, că nu e nimic…dar, după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise .” (Documentele spun că…la ora patru dimineaţa.)

Sinceritate parţială a fostului…frizer regal? Cum de nu l-a lovit „nebunul” (Petrache Poienaru?) pe Dumitrache şi nu pe Eminescu ? Era nebun adevărat proful de la Craiova sau era pus special să fie ”nebun” în ziua aceea? Şi pentru ce dr. Şuţu nu a acceptat să se ceară ajutor? Şi cum se face că un microbilog de talia lui Babeş n-a fost solicitat la autopsiere, când s-au vehiculat atâtea?

Dar nu e fără importanţă a şti că înspre finele anului 1888, Veronica Micle se duce la Botoşani şi îl ia pe poet de la sora sa, Harieta şi îl aduce la Bucureşti. Colaborează sub masca anonimatului la diferite ziare şi reviste. Pare-se, bănuia şi poetul cabala ce l-a pus la index. Oricum, Maiorescu luase la sine manuscrisele şi biblioteca ”de patru rafturi” a poetului, revendicate zadarnic de Eminescu. În februarie 1889, un articol anonim apare în contextul unei aprige polemici politice, articol ce provoacă convulsii şi întrebări atât de mari, încât fragila coaliţie liberalo-conservatoare se destramă. Cu stupoare se află că autorul anonimului articol e …Eminescu. A înviat poetul ? şi-au zis în alertă destui din maimarii zilei. Curând va fi internat din nou Şi peste un pic de vreme, în 14 iunie, „întâmplător”, are loc ceea ce deja ştim, cu un nebun, un Dumitrache, pare-se cu remuşcări târzii… Doar Dumnezeu le ştie toate, El, unicul martor la volbura de crime şi păcate ce nu se întrerup de la crima cea dintâi – a lui Cain împotriva dreptului Abel. El nu va lăsa pentru totdeauna sub văl misterul morţii celui mai mare poet al românilor. A venit vremea să spunem celor de acum şi viitorimii adevărul întreg sau măcar nuanţându-l dintr-o lumină a unui alt veac.

(fragment din „Eminescu şi Ovidiu –sub raza aceluiaşi Luceafăr”- exegeză de Literatură Universală Comparată)

prof. Vasile Găurean

Bistriţa

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
Eminescu, 2015-126 de ani de la un asasinat politic, 9.0 out of 10 based on 1 rating