Ieri nu eram aici şi nici nu-mi era aşa frig. Stăteam într-o bibliotecă veche, pe ultimul raft de sus. Puteam vedea tot de acolo: fereastra care dădea înspre grădină- o grădină mare plină de flori, focul din şemineu, pe care în fiecare zi îl aprindea acelaşi bătrânel, la aceeaşi oră a dimineţii, dar mai ales aleea, acea alee care niciodată n-am descoperit unde duce. Pînă azi…

Nu ştiu încă dacă îmi place unde am ajuns; stau înghesuită aici, între zeci de cărţi şi mă întreb de ce pe unele dintre ele nu le cunosc. Ah, sunt scrise în altă limbă…E un fel de târg, sau mi se pare? Văd oamenii cum se plimbă, unii se grăbesc să ajungă undeva, alţii se opresc la colţ de stradă să-şi cumpere ziarul. E frig şi ştiu că nu sunt binevenită aici pentru că nimeni nu mă bagă în seamă, aşa cum eram obişnuită. Din când în când, se mai opreşte cineva şi mă răsfoieşte în grabă şi nici măcar nu mă pune la loc. Oare ce îi face să se răzgândească? Oare are de-a face cu faptul că deasupra scrie : Cărţi fără preţ? Da, sigur asta e. Lumea crede că dacă nu li se cer bani, n-ar trebui să fim citite. Dar oare ei nu ştiu că lucrurile valoroase nu costă bani? Pentru ei un lucru ieftin e un lucru de prisos, deci nu are rost să îl cumpere pentru că nu se pot mândri cu el.

Nu ştiu dacă spre mine se îndreaptă, dar fata care se apropie sper să mă şi cumpere. Sper să îşi dea seama de adevărata mea valoare şi să mă ia acasă, la căldură…M-a luat în mână, iar acum mă întoarce pe toate părţile să vadă probabil dacă am vreun defect. Încerc să îi spun că asta nu contează, pot să îi arăt atât de multe, să îi povestesc poveşti minunate, trebuie doar să aibă răbdare. Mă lasă jos şi când credeam că nu mai am nicio speranţă, văd cum scoate o bancnotă şi i-o dă vânzătoarei. Acum ştiu că sunt pe mâini bune. Pare genul care să citească mult şi poate asta o să îi dea dreptul să mă critice.

Mă simt puţin mai bine ştiind că acum am un rost, deşi nu înţeleg de ce nu mă bagă în geantă. Nu cred că vrea să se mândrească cu mine, mai degrabă a uitat, pentru că mai e cu cineva şi se concentrează destul de mult pe discuţia lor. Ajungem într-un târg, deci aveam dreptate. De ce ne-am oprit? Am ajuns acasă? Nu, ne-am oprit doar ca să îşi aprindă el o ţigară. Nici măcar nu stăm să o termine…Îi aud cum vorbesc despre mine, vor să mă lase undeva şi nu ştiu unde. Au zis ceva de o catedrală. Hm, n-am văzut niciodată o catedrală in realitate.

Opririle astea mă induc in eroare. Acum au intrat toţi trei să îşi cumpere o cafea de la automat. Pornim iar la drum şi ne oprim în faţa unei clădiri mari. Nici nu pot să o cuprind cu privirea. Cred că asta e catedrala. “Am ajuns”, îi spuseră cei doi fetei care mă ţinea în mâini. “Bine. Trebuie să fac rost de ceva să scriu pe copertă şi apoi o putem lăsa”, spune ea. Mă ia cu ea şi ajungem în faţa a doi poliţişti, care îi împrumută un pix roşu, apoi incep o discuţie despre politică, în timp ce ea notează ceva pe a doua pagină. “Mulţumesc”, le spune domnilor şi le înapoiază pixul.

Se îndreaptă spre cuplul care o însoţea şi le propune să mă lase acolo. Ajungem lângă o bancă de pe care se vede foarte bine catedrala despre care tot povesteau ei. Mă lasă acolo. Dintr-o dată se face linişte. Au plecat. Îi strig, dar nu mă aud. Poate e din cauză că bate vântul? Da, cred că asta e. O să aştept.