Am stat acolo, în fața lui. Eram pietrificată. Avea o voce minunată. Răsuna peste tot locul, oricât de zgomotoși ar fi fost oamenii care mișunau pe acea alee în căutare de cadouri. Nu mi-aș fi putut dezlipi privirea de la fața lui blândă și calmă nici dacă în spatele meu ar fi fost un război. Nu auzisem cântecul acela niciodată, dar nici nu conta, de observat era felul în care acest om cânta. Cânta cu ardoare. Ar fi deschis inimile împietrite ale tuturor oamenilor daca aceștia i-ar fi dat atenție cel puțin două minute. Dar ei treceau ca și când o statuie era aceea care cânta atât de armonios, ca și cum ar fi fost un casetofon pornit. Și erau, ce-i drept, unii care aruncau câțiva bani, însă nu se oprea niciunul. Dar numilă cerea privirea acelui om. Ci atenție, pietate, virtuți și un moment în care se puteau aduna cei care au iesit de sărbători să se plimbe. Voia să le ofere bucurie, să le deschidă inimile printr-un mic si nesemnificativ lucru facut de un singur om cu o singură chitară. Dorința de a cânta necontenit, de a-și face vocea interioară auzită prin cuvintele rostite de sunetul muzicii, această armonie frumoasă era dată de puterea și dexteritatea degetelor sale atingând ușor corzile. Se simțea împlinit, prin muzica lui a reușit să ajungă într-o stare de beatitudine atât de desăvârșită încât voia să o împartă cu toți, să dea o bucățică din el celor care nu aveau nimic. Nu părea un om al străzii, însă chiar de-ar fi fost unul, tot nu s-ar fi plâns de viață, pentru că avea în mâinile sale tot ceea ce il făcea fericit. După ce l-am privit pentru câteva minute, am închis ochii si am simțit lumea frumoasă în care m-a purtat în tot acel timp fără ca măcar să-mi dau seama. Eram în transă. Mana lui mi-a cuprins sufletul cu brațele ei puternice și l-a purificat. Mi-a rămas profund tipărit în minte imaginea aceea. O imagine a unui om cu o chitară care m-a facut să simt ceva ce nu mai simțisem niciodată înainte.

De Gălățanu Alexandra