Clasa a VIII – B se afla la ora de matematică.   De la catedră,profesorul,un om în vârstă,cu ochelari pe nas și barbișon de aristocrat numea din când în când,după catalog,câte un elev.   Era de față și un inspector școlar cam de aceeași vârstă. Se părea că totul decurge normal.   Toți cei care ieșeau la tablă se dovedeau buni matematicieni,cu lecția bine învățată.   Un ochi ager ar fi observat însă că în sala de clasă se petrecea totuși ceva oarecum suspect.   De fiecare dată când profesorul începea să caute cu degetul în catalog,elevii,toți,până la unul,așteptau cu răsuflarea tăiată numele ce urma să fie rostit de acesta.   De fiecare dată au răsuflat ușurați.   Chiar și cel invitat să treacă la tablă pentru a-și  demonstra cunoștințele în ale aritmeticii avea în ochi o zvâcnire de bucurie ca și cum ar fi vrut să spună: am scăpat și de data asta.   Până la urmă însă,însă,s-a întâmplat nenorocirea de care se temeau atât de mult.

Vocea profesorului avu de această dată rezonanța unei sentințe:  Să treacă la tablă elevul Vasiliu Mugur!    Pentru câteva clipe sala de clasă se transformă într-o veritabilă expoziție de sculpturi în ceară.   Vraja a durat doar câteva clipe.   În cele care au urmat fu cuprinsă de un freamăt surd,abia perceptibil.  Fiecare din cei douăzeci și nouă de elevi prezenți la ora de matematică cu pricina,căuta cu coada ochiului salvarea de la vecinul de bancă din dreapta sau din stânga.   Am spus să treacă la tablă elevul Vasiliu Mugur!    Vocea profesorului părea gata-gata să le spargă timpanele.  Toți își îngropară privirile în dușumea.    Toți?   Nu.   Din ultima bancă se ridică un elev.   Răspunse „prezent!” cu o voce ca de pe celălalt tărâm,ieși din bancă cu mișcări de roboțel dirijat și se îndreptă buimac spre catedră.   Cei din bănci îl urmăreau cu niște priviri greu de înțeles.   Un conglomerat bizar de uimire,recunoștință,admirație,teamă,dezaprobare… Când cel care răspunsese la numele de Vasiliu Mugur puse mâna pe cretă,interveni inspectorul școlar:   Cum ai spus că te cheamă,elev?  Creta se făcu țăndări pe parchet.   Vinovatul se întoarse încet spre inspector. Se părea că tot sângele i se îngrămădise în obraji.   Răspunse abia șoptit:  Sunt elevul Pâslă Emil.   A fost numit elevul Vasiu Mugur,băiete.   De ce ai ieșit dumneata?

Răspunsul veni greu.   Cum să vă spun,dom” profesor…   La ora e meci mare pe Giulești.    Rapid – Steaua    Partidă decisivă pentru calificare mai departe în cupele europene.   Și Mugur… Adică elevul Vasiliu Mugur  n-a rezistat.   I-am promis să facem totul pentru a nu i se trece absența în catalog.   E cel mai bun fotbalist din clasă.  Joacă la Rapid.   La juniorii mici.   Pentru o absență în catalog l-ar suspenda o lună de zile de la antrenamente.   Asta-i,dom profesor.    Știm că am greșit,că nu-i cinstit cum am procedat…   Ne angajăm însă că nu se va mai repeta,că… Inspectorul îl întrerupse blând.   Bine,elev.   Înțeleg.   Problema se va discuta în cadrul colectivului școlar.    Un singur lucru trebuie să vă fie clar    Într-adevăr,n-ați procedat cinstit.

În cancelarie,după ora de clasă, inspectorul îi atrase atenția profesorului că nu își cunoaște bine elevii.   Pe chipul acestuia apăru o umbră de ezitare.    Până la urmă se hotărî.   Spuse cu o voce gâtuită de parcă ar fi fost vorba de cine știe ce mărturisire de taină:   De fapt nu eu sunt profesorul lor titular,domnule inspector.  E un coleg de-al meu.   Mai tânăr.    Abia ieșit de pe băncile facultății.    M-a rugat să-l înlocuiesc.   Știți…   Tot cu meciul acesta de pe Giulești.   Mi-a spus că n-ar fi liniștit o săptămână întreagă dacă ar lipsi de pe stadion.   E un rapidist incorigibil.   Inspectorul se părea că se gândește în altă parte.   După câteva clipe de indecizie se hotărî să se destăinuie și el.   Confidențial,desigur.  Aveți noroc,stimate colega,că cel care trebuia să vină în inspecție nu e subsemnatul.   Fusese planificat să vină în inspecție un coleg de al meu.   Rapidist de câteva decenii.   Cum s-ar spune,i-a albit părul pe Giulești.   M-a rugat,l-am înțeles și iată-mă aici.   Ce să-i faci?   Ăsta-i fotbalul…

De Grigore Toloacă