Voia o altă duminică

“Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă
profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora
profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuşi răspunsul n-ar fi
fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă
ameninţa să strice bunul mers al lecţiei.

“Hai, Mihăiţă!” zice profesoara, apelînd inconştient la acest diminutiv. Era un
mesaj ascuns de simpatie, ştiut fiind că la această vîrstă toţi copiii sînt
îndrăgostiţi un pic de profesoarele tinere şi frumoase, cum era ea, la fel cum
bolnavii simt o tandreţe mocnită faţă de surorile ce-i îngrijesc.

Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita ţintă la poetul acela
blonziu, cu ochi apoşi şi buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca
o duminică şi care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă
ameninţător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecţie, ridică
nedumerit privirile din hîrtiile sale.

“Ramona, răspunde tu”, încercă profesoara să salveze situaţia.
Ramona, fetiţa cu codiţe din faţa lui, răspunse conştiincios: “Poetul vrea să
spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică”.
Siguranţa de pe faţa ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiţă s-o urască
pentru o clipă. Simţea cum ceafa ei îi arată limba.
“Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?”

Profesoara îşi îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simţea că nu poate
răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat şi a ceva
aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-şi lipească obrazul de
această fustă şi să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar ştia
că la şcoală nu se poate purta ca acasă. La şcoală se face şi se spune totul
altfel.

De ce este frumoasă duminica? Se gîndi la duminicile lui din cartierul construit
în hăul cernoziomic al marginii oraşului: cu ziduri coşcovite şi porci crescuţi
în coteţele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici şi asfalturi în
călduri, cu Mariţa din colţ vînzînd seminţe, cu plopi schilozi şi fete mestecînd
“ciungă” şi cu alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul “copilăriei
copilului universal”, cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se
plimba la nesfîrşit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a
postului de poliţie) şi Staţia cadavre moarte (era un afiş acolo: “A nu se
depozita cadavre moarte”), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier
urma pămîntul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici
asemeni limbii române? El voia o altă duminică. Îşi închipui un limboi luuung,
bălos, întins de la Borcan la Staţia cadavre moarte, atîrnînd peste blocurile
pătrăţoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare şi întunecoase, între
buticuri şi afişe electorale rupte, între beţivi mătăhăind descheiaţi la prohab,
optimişti şi generoşi, şi femei cu sîni monstruoşi, oh, acele femei ieşind
urlînd din apartamente, între scrîncioburile cariate de rugină, atîrnînd strîmb
ca nişte spînzurători, şi mame în capoate matlasate aşteptînd buteliile.

“E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui”, auzi glasul directorului din fundul
clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor,
care venea dinspre ea, nu mai emana…

Însă el nu putea răspunde. Se gîndea la limba vînătă, umflată a lui nea Stelian,
pe care-l văzuse spînzurat într-o mansardă printre rufe pe sîrmă, la mirosul de
tocăniţă, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars şi şobolani cu ochi vicleni.
Gîndul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu se bete la rond, sub
soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de beţiv în duminici
după-masa, cînd se dansa îndrăcit, pînă la epuizare, la albeaţa pîcloasă, de
ciment, a cerului, la subsolurile bîhlite…

Tăcea… tăcea…
Apoi spuse hotărît, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor
mîngîioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codiţele ei atîrnînd cuviincios,
atît de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: “Nu, limba română nu este
ca o duminică.Eu vreau o altă duminică…

 

De Radu Parpauta

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.8/10 (4 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
Voia o altă duminică, 9.8 out of 10 based on 4 ratings