Timpul nu vindecă nimic

E o dimineaţă târzie de septembrie… Îmbrăcată într-un pulover moale şi călduros, cu nelipsita mea tovarăşă, ţigara, într-o mână, stau şi privesc picăturile de ploaie cum se scurg încet, dar graţios pe geamul fumuriu, valsând parcă, sărutându-se suav, îmbrăţişându-se strâns şi sfârşind făcând schimb de parteneri, dar lăsând în urmă dâre lungi ce se întind până la tocul ferestrei…

Mai trag un fum gândindu-mă câte astfel de ploi am văzut cocoţată pe pervaz, prin câte am alergat veselă în zilele dulci ale răposatei copilării, câte mi-au şters inimioarele şi “I love you’’-urile desenate cu cretă pe trotuarul din faţa blocului, câte au spălat toate aceste momente…

E uimitor cum totul trece atât de repede în această lume încât nici nu apuci să-ţi dai seama, cum natura îşi urmează cursul firesc, cum după toamnă vine iarna, apoi primăvara şi, în sfârşit mult râvnita vară, cum păsările zboară departe dar se întorc mereu în acelaşi loc, cum soarele moare în fiecare seară pentru a da voie lunii şi stelelor să strălucească dar învie din nou în fiecare dimineaţă răcoroasă, cum după furtună apare curcubeul, cum oamenii se schimbă atât de mult…

Da, se schimbă, îşi schimbă gândurile, impresiile, idealurile, visele, emoţiile, devin mai puternici ori, din contră, mai slabi, realizează multe, îşi schimbă chipul şi privirile, descoperă lucruri noi şi scot la lumină ceea ce nici ei nu ştiau că deţin…îndrăznesc mai mult, înfruntă necunoscutul, , principiile, prejudecăţile, orgoliul, devin mai înţelepţi dar şi mai încrezători în cazul unora sau încrezuţi, în cazul altora. Când îi vezi pe stradă zâmbind par cei mai fericiţi oameni de pe pământ, dar acele zâmbete perfecte sunt nişte măşti mai mult ca perfecte, date jos în miez de noapte, în ecoul suspinelor amare ce răsună prin pereţii camerelor întunecate. Acei oameni ce se uită pe furiş la pozele vechi, cărora lacrimile le se preling pe chip când aud o melodie ce le aminteşte de cineva drag, care visează cu ochii deschişi în zilele mohorâte, exact ca şi mine…

Vezi tu, ce ai în suflet e etern! Lacătul inimii este atât de bine realizat încât ce intră acolo nu mai iese niciodată, nici cu cea mai bună cheie. Ce aduni în viaţă, cu aceea rămâi şi cu aceea mori. Toate trăirile, regretele, clipele frumoase sau neplăcute te vor însoţi mereu, iar tu ori le accepţi ori ajungi la psihiatru!

Timpul nu vindecă nimic, timpul nu are înţeles, timpul nu există! Este doar o iluzie creeată de oameni pentru a da înţeles spaţiului, scuza perfectă pentru lene, teamă sau laşitate. Toate transformările se produc în noi, nu în jurul nostru, noi suntem autorii propriei fericiri, a propriei tristeţi, a propriei uri sau iubiri, iar Pământul se învârte tot datorită nouă!

Cum păstrezi ceva aşa îl ai, aşa se întâmplă şi cu ceea ce avem în sufletul nostru: ori avem grijă de amintiri şi facem din ele un colţ de rai în momentele de cumpănă ori le transformăm în demoni ce ne vor chinui până închidem ochii!

Şi astfel se stinse şi ultima ţigară…

Andreea Nedelus


Teleorman
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.7/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Timpul nu vindecă nimic, 7.7 out of 10 based on 3 ratings