Durerea nu moare odată cu omul

Ştiu că ai plecat şi nu te mai întorci. Am înţeles asta încă din ziua în care ai fost închis în pămînt. Doar am înţeles, dar inima nu m-a lăsat să accept niciodată. Poate că acesta este motivul pentru care te reamintesc în poezii şi gânduri.
Mulţi îmi zic, indirect, ca ar trebui să te las să îţi găseşti pacea, să nu te mai ţin lîngă mine, poate că asta ar trebui să fac, dar nu pot şi nu cred că aş putea vreodată. Greşesc sau nu , scriind acest omagiu ţie, nu am de unde să ştiu, dar, ceva îmi spune că prin aceste amintiri te voi lăsa în urmă şi nu va mai durea atât de tare.
Ai fost un om bun mereu. Ai meritat tot cei mai bun mereu. Dar soarta distruge bunătatea din om, transformând-o în durere până la moarte. În ochii mei ai fost un erou, un om minunat, demn şi respectabil. Nu din cauza unor dulciuri, nu din cauza unor bani. Tu doar ai fost un întreg, ai fost cerul şi pământul, ai fost echilibrul meu şi al tuturor fiinţelor din jurul tău. Lângă tine totul părea un paradis, un paradis pe care nu îl găseşti atât de uşor, iar dacă îl găseşti şi îl pierzi îţi i-a totul cu el, te lasă gol în suflet şi îţi fură timpul. Tu, erai cel ce completa ecuaţia. Erai capacul care acoperea borcanul, iar noi, apa care nu putea să iasă şi să se verse. Aşa ne ţineai tu pe noi uniţi, mereu.
Ziua în care ai plecat, mi-a marcat calendarul în negru. Mi-a schimbat complet viziunile şi mi-a întunecat speranţele. Viaţa mea de atunci s-a schimbat radical. Nu mai cred în poveşti, nu mai cred în oameni buni, nu mai cred în vise. De cînd ai plecat, nu am putut să te uit. Mi-ai aparut în vis şi atât de mult doream să ştiu de ce, vroiam să cred că e mai mult decât dorul, dar nu mi-ai mai răspuns.
În casa ta acum e frig şi întuneric mai des, ai luat cu tine lumina, iubirea şi ne-ai lăsat goi cu ochi plini de regret. M-am întrebat de mai multe ori dacă îţi este mai bine acolo sau, dacă vrei să vii înapoi. M-am gîndit de multe ori că eşti lângă mine de fiecare dată când am emoţii şi-mi scurgi toată frica, păcat că nu am cum să demonstrez.
Îţi scriu cu un mare dor şi cu un mare regret. Nici un artist emerit nu ţi-ar putea cânta bunătatea, nici Eminescu nu ţi-ar putea descrie firea. Doar tu, ai putea îndepărta ceaţa din gândurile tuturor ca să le arăţi cine eşti.
Mă întreb dacă eşti mândru sau nu de mine. Mă întreb dacă îţi este dor, sau dacă ne mai ţii minte. Tăcerea pe care o primesc în schimb îmi face inima scrum apoi fir de ghiaţă îmi rupe licărul din ochi. Mi-ai luat aproape tot atât cât ai putut şi mi-ai dăruit tot ce ai putut, dar nu a fost deajuns. Niciodată nu ar fi fost deajuns.
M-ai crescut ca pe propriul copil, mi-ai demonstrat că oamenii buni există, m-ai făcut fericită doar prin prezenţa ta. Îmi pare rău că am putut să realizez unele lucruri doar prin pierderea ta, iar dacă aş da timpul înapoi aş şti tot doar de frica să nu te i-a lumina de lângă mine. Îmi pare rău că te-am cunoscut atât de puţin, nu mai ştiu nici măcar cum îţi arată ochii, nici iubirea ta nu mai trece ca un fior prin mine. Păcat că nu am reuşit să îţi mulţumesc pentru nimic, păcat că ai plecat fără să-ţi ofer vre-o bucurie, păcat că am uitat.
Te-am plâns mult în aceşti ani şi dorul continuă să crească. Ai fost singurul om adevărat din viaţa mea, mi-ai semnat inima şi i-ai dirijat cum să bată.
Cel mai mult îmi pare rău că te-am lăsat când ţi-a fost mai greu, regret că m-a cuprins teama şi mi-a furat timpul care îmi mai rămăsese pentru tine. Acum nimic nu se mai poate schimba, am pierdut toate şansele şi mi-am risipit tot curajul. M-ai înmuiat după ce m-ai întărit atât de bine. Lipsa ta m-a tăiat în bucăţi şi încă nu mi-am revenit. Zi de zi îmi furi o lacrimă, măcar să poţi să o prinzi şi să vezi cum se înghesuie în ea atâta tristeţe, dar ea cade, pur și simplu, cade.
Acum îţi scriu şi atât de mult sper să fii lângă umărul meu şi să vezi că nu te-am uitat, sper să poţi să citeşti şi să-mi dai un semn. Dar cel mai mult sper să faci imposibilul şi să te întorci, să vii şi să repari tot ce moartea ta a crăpat, să uneşti tot ce a fost dezmembrat şi să lipeşti tot ce a fost pierdut.
Oricît de mult timp nu ar trece, iubirea mea pentru tine nu se mai schimbă, e aceeaşi de acum trei ani pe care ţi-o purtam adevărat şi care te aşteaptă în pragul casei să vii şi s-o mai vezi.
Legătura dintre noi a fost specială, ai adus siguranţa şi adevărul către mine, m-ai îndrumat către bine şi m-ai ţinut de mînă peste tot ca să fiu în siguraţă şi să nu cad. Aş vrea să-ţi mulţumesc dar nu mai ştiu cum. Aş vrea să mă auzi ca să nu-mi pierd vorbele în moment nepotrivit. Aş vrea să mă scoţi din doliul care îmi taie respiraţia şi să te întorci acasă.
Te-am iubit, te-am adorat pe când erai viu, acum te respect şi îţi port iubire infinită când nu mai eşti. Oricât de rea va fi viața cu noi, bunătatea ta mă va bântui mereu şi-mi va şopti cumva că tu ai vrea aşa să fie, iar eu voi asculta fără să ştiu că tu-mi dirijezi drumul.
Şi totuşi, poate te răzgândeşti, Bunele, şi mai vii să vezi cum a crescut “Buburuza”.

Sava Victoria


Elevă
Republica Moldova
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Durerea nu moare odată cu omul, 10.0 out of 10 based on 1 rating