
Căsuţa iepuraşului
Aş vrea să mă extrag dintr-o poveste. Sau să-i transform finalul într-unul fericit. Aşa cum, în copilărie, voiam să schimb finalul poveştilor care se terminau trist.
Bunica îmi spunea povestea căsuţei iepuraşului. Iepuraşul avea o căsuţă de gheaţă. Acolo se simţea apărat de toate, dar mai ales de vulpe. Totul era bine şi frumos iarna. Dar când venea primăvara, soarele începea să topească gheaţa, căsuţa dispărea, iar iepuraşul era… un biet iepuraş. Plângeam şi îl rugam pe bunicul să îi construiască el o căsuţă. Una adevărată, din scânduri, pe care să n-o mai poată strica nimeni. Bunicul îmi promitea de fiecare dată că i-o va construi. Însă, de fiecare dată, bunica îmi spunea povestea la fel. O puneam mereu s-o repete, în speranţa că va schimba finalul. Dar ea se încăpăţâna să mi-o spună mereu la fel. Iar plângeam, iar reproşam, imploram… bunicul iar promitea… mâine. Şi mâine povestea se repeta. Identic.
Din acea poveste nu m-am putut extrage niciodată. N-am înţeles de ce n-am schimbat-o eu, să mi-o spun singură, aşa cum voiam. Probabil, simţeam, pe undeva, că n-ar fi fost decât o amăgire, o înşelare. Speram, credeam, aşteptam minuni. Aşteptam cu sufletul la gură s-o aud altfel. Chiar credeam că bunicul va construi o căsuţă bietului iepuraş, iar bunica se va grăbi să-mi aducă la cunoştinţă.
Într-o zi, sătulă de insistenţe fără rezultat, mi-a venit o idee. Am găsit uşa atelierului deschisă, am furat nişte scânduri, cuie şi un ciocan.
Încercam să schimb finalul poveştii. Am cărat totul în fundul curţii, unde am meşterit nestingherită de nimeni. A ieşit ceva care, cu multă indulgenţă, putea fi asemuit cu o căsuţă. Avusesem grijă să mă interesez cam cât de mare poate fi un iepuraş, şi am probat căsuţa pe pisică. O concepusem pentru două locuri, nu-mi imaginam că o fiinţă poate să trăiască
singură. Gândeam că, într-o zi, şi iepuraşul se va însura, aşa cum se însurase bunicul cu bunica şi-o adusese în casă nouă.
Aveam căsuţa. Dar unde era iepuraşul? Am avut un moment de derută, am vrut să întreb, apelând la serviciile oamenilor mari, dar am renunţat repede; mă dezamăgiseră destul. Mi-am zis că e imposibil ca iepuraşul să nu ştie că eu am construit o căsuţă pentru el. Cum să nu simţi când cineva te iubeşte? O să vină el! Am găsit un loc mai ferit, dar destul de la vedere. Nu voiam să caute prea mult ori să n-o găsească.
În fiecare zi, mă duceam de mai multe ori, să văd dac-a venit. Când seara se-aşternea peste sat, îmi spuneam c-o să vină mâine. Până într-o zi, când „opera” mea construită cu trudă, dar mai ales cu dragoste, a servit drept lemne la foc.
Atunci am crescut dintr-odată. Şi-am înţeles că nu te poţi extrage singur dintr-o poveste; cum nu te poţi scoate dintr-o mlaştină trăgându-te de păr. E nevoie de cineva să te scoată.
Uneori, mă simt de parcă mi s-a topit căsuţa de gheaţă. Şi-aş vrea să mă extrag din poveste sau, şi mai bine, să-i scriu un final fericit. Închid ochii şi-mi imaginez că undeva, cineva îmi construieşte o căsuţă, una adevărată, poate chiar rănindu-se, aşa cum eu îmi rănisem mâinile de copil. Înainte s-adorm, nu uit să repet… mâine…
De Florentina Loredana Dalian