Când cerul se închide

— Iar s-a închis cerul, îi șoptește cu o voce caldă, privindu-l cum pleacă, așteptând să se întoarcă, dar n-o face, așa că mai murmură pentru ultima dată, cu două sticliri în ochii ei cenușii. Nu mă părăsi.

— De-i întuneric, strigă-mă și voi veni, rostește cu multă emoţie și se îndepărtează ca vaporul cuasimov - imperiul pânze printre valuri.

În scurt timp cioburi de gheaţă le vor acapara chipurile lipsite de vlagă și de dorinţe. Apele vor îngheţa, sufletele singure vor suspina de dorul celuilalt. Roiuri de albine albe le vor zgâria obrajii stacojii. Lacrimi de sânge le vor curge din ochii de stea asemenea nisipului din clepsidra timpului. Nu vor putea plânge. Vor vrea, dar un nod de sentimente le va sta în gâtul gol. Trupurile le vor tremura în toată furtuna rea.

— S-a lăsat noaptea peste viaţa mea. Vino și ia-mă sub aripa ta, strigă aceasta neajutorată spre cel care a lăsat-o într-o baltă de soartă.cercetari logice

Este o noapte ceţoasă. Inspiră aerul alb și greu, care-i sufocă plămânii și îl inhibă să taie negura vremii. Se ridică de lângă scorbura rece și trece pe lângă zidurile tăcerii, care gem de-atâta zăbovit în frig, tremurând în goliciunea crăpăturilor dintre cărămizi. Cu masca de oxigen la gură simte cum boala i-o alungă. Zgomotos se împrăștie teama înconjurul lui și-al nimănui, pe braţe purtând coroana unei veștede fantasme gri, ce-și admiră capa lungă îmbibată în amintirea a ceea ce a fost ieri, a ceea ce va fi mâine.

Trunchiurile negre ale arborilor îngheţaţi își contractă cu putere scoarţa, frecând așchiile între ele și producând un scârţâit sobru, ca manifestare a durerii. Crengile subţiri creionează cu grafit umbre cerul vazut prin lentilatriste și obscure pe trotuarul obosit. Fructe albe, moi, rotunde, câte două, câte șapte, se ţin aplecate de ale copacilor fire dezordonate. Totul trece. Ceaţa, noaptea, întunericul, viaţa…  Și așa îndrăznește a se aventura în atmosfera vijelită a fulgilor de nea. Cerul se sparge. Așa este și sufletul lui. Duce un război cu demonul interior ca să-l elibereze pe vecie.

Într-un colţ bine gândit, ferit de nori și stelele lor căzătoare, se ascunde. S-a nenorocit, săracul… singur, părăsit de cine a iubit. Numără doar cadența fulgilor de nea, a inimii și a secundelor. Un vuiet lin și sobru se simțea asemenea unui vânt domol pe albastrul plumburiu al cerului înnoptat. Îl trece câte un fior, începe să tremure pulsând sângele rece de două ori mai repede. Își pune mâna stângă la gât și parcă îngheață sub puterea absurdă a trecerii în death of a salesmanhibernare. Adoarme. Respiră din ce în ce mai rar, oprindu-se la un moment dat. Se lasă purtat pe aripile timpului, în iarnă. Îi este teamă. Singur, oftând adânc în somn, ghemuindu-se perfect în haina neagră, prăfuită, așteaptă să reînvie în realitate. Mai are de trecut și-această noapte. Poate ultima noapte.

Șoaptele ei curate, cristaline, îl trezesc din magica lui trăire. Este glasul ei de copil și de femeie în același timp, vijelios, care-i trece de-a dreptul prin inimă și-l înfioră. Își cuibărește pumnii în buzunarele hăinii groase și privește hipnotizat visul ce-l înconjoară. Stoluri de ciori se întorc în arborii goi. Lemnul trosnește în corpurile bătrâne ale copacilor umbre nocturne. Roiuri de fluturi celești, pe alei, joacă minuţios în lumina oarbă a felinarelor și îl rănesc necontrolat pe faţă. Obrajii îi sunt zgâriaţi, pătaţi de urma unor lacrimi; crăpate ingropati in cerbuzele lui roșii, mușcate, sângerează într-un punct, lăsând urme de substanţă. Este acru și îl îndoapă cu dulceaţa nervilor puternici. Pare stăpânit de neliniști. Fulgii se topesc în delta sufletului lui fierbinte, căci soarele l-a părăsit la asfinţit și stelele se scutură-n crâmpeie. Inspiră lung, subţire vânt proaspăt, aerat, ameţindu-l și făcându-l din ce în ce mai îngândurat. De fapt doar trăiește, mintea lui statornicește.

Degeaba ar încerca să spere că va putea zbura într-o zi la ea, căci o furtună densă, purtată în alba ceaţă deasă, împrăștiată de creaturile din adâncurile lacului crescând spre mal, emană înecare suavă în atmosfere de metal. De cade în vraja nopţii, singur, în cinci ani, pe acordurile zgomotului alb.petrecere pana in zori

Doar văzându-l cum se zbuciumă în amarul gând că n-a venit la strigătul acesteia, se apropie cu grija de a nu-l speria și un sărut pe fruntea albă-i dă ca să-i ţină de cald. Îl trece înc-un fior, din creștet până în vârful degetelor. E protejat de un înger dalb.

— Norii s-au împrăștiat, îi șoptește ea și-și ia zborul, lăsându-l în somnul zbuciumat.

De Alexandra Damian

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)