Când Dumnezeu era impiegat
Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era.
Uneori, e ca atunci când pierdusem trenul. Eram elevă, de fapt doar terminasem liceul. Trenuri nu prea erau. Mai nimic nu era.
Mi-am pus sentimentele în insectar, le-am prins cu bolduri, unul câte unul, le-am învelit, apoi, să nu (se) răcească; s-au zbătut o vreme, până când n-au mai avut aripi.
Jean Zgârcitu, zis și Suflețel (că așa era el, suflet bun – ori de câte ori avea o problemă, le-o dona altora; că ce era să facă el cu-atâtea probleme?), se pregătea, ca orice om cu scaun la cap (mai… Read more ›
Douăzeci de ani au trecut. Ascunsesem bine în memorie amintirea frumosului locotenent şi a destinului său tragic. Mi-a readus-o citirea câtorva ştiri despre dezastrul din Japonia.
La multi ani distinsi cititori, am minunata si deosebita placere sa anunt castigatoarea lunii decembrie: Florentina Loredana Dalian autoarea operei Cântecul
Pădurea ne suportă pe toţi. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Şi apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce
Aş vrea să mă extrag dintr-o poveste. Sau să-i transform finalul într-unul fericit. Aşa cum, în copilărie, voiam să schimb finalul poveştilor care se terminau trist.
În gară, mereu alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea. Admir cu nesaţ culorile toamnei şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. Ştiu eu pentru ce. Lângă mine, orbul oftează. În ce culori vezi tu, omule, toamna? Câinele i se lipeşte… Read more ›