Visul

N-am să ştiu niciodată cine eşti. Am să scriu rândurile astea cuiva necunoscut şi mâine când am să le citesc din nou nu voi mai şti nici eu cine sunt. Am să mă pierd în noapte şi în gânduri, în vise şi în umbre. Deci, tu.

Mă uit la tine în sus. Mi se pare că duci mereu în spate cerul şi că ai putea obosi şi-atunci tot cerul s-ar prăbuşi peste noi. Încerc să te sprijin, dar mă împingi trufaş şi trufia ta mi-e semn de înălţare, de putere, de cucernicie. Eu nu sunt trufaş şi te las să mă calci cum ştii tu mai bine, încercând de-acolo de sub talpa ta să zăresc cerul şi să ştiu că încă îl sprijini. Avem o legătură aparte şi prost înţeleasă. M-au sfătuit guri curate şi chiar gura ta era printre ele. M-au sfătuit să te las, dar mie mi-e teamă că vei scăpa cerul şi-atunci voi înceta să exist. Mi-e teamă mereu de timpul care ne desparte, de orele care se scurg fără să mai vină, de toanele cerului care uneori ne udă până la piele şi alteori ne arde fără milă. Cum aş putea să plec? Cum aş putea să te las?

Nu-ţi spun niciodată nimic din toate astea. Mi se par puţin demne de atenţia ta. Cum aş putea să-ţi spun tot ce-mi murmură buzele cuprinse de sete? Ce-ar însemna să te împovărez cu nişte cuvinte arse de dor când tu duci cerul şi eu nu pot decât să-ţi pun nişte proptele uscate ce mai mult te încurcă. Nu ştiu cine eşti şi tot aşa nu ştiu să mă port cu tine. Mă uit la tine-n sus şi mă plezneşte o ameţeală drept între ochi. Mă înjunghie inima nemilos. Mi se fac picioarele când aripi de fluturi, când pietre de râu şi mă perturb într-o sinusoidă fără de capăt. Mă agăţ de tine uitând pentru o clipă de cerul pe care-l duci pe umeri şi mă trezesc lac de sudoare să nu cumva să te dărâm. Tocmai eu.. Dacă vei scăpa cerul mă voi arunca să-l prind, deşi îmi va fi fatal. O simt şi nu mă tem. E poate singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, pentru că propteala asta nu pare să meargă. Dar e uşor, pentru că ştiu că nu-l vei scăpa. Mă rog să n-o faci.

Nu te cunosc, nu mă mai ştii. Ne regăsim în fiecare zi. Ne rătăcim apoi pentru amar de timp şi ne uităm din nou în cer, iar amândoi. Nu te cunosc, iar când îmi voi citi mâine cuvintele de noapte, am să oftez şi-am să mă-nchin, dorindu-mi să te am aproape.

 

De Monica Radulescu